Ecouri, tatuaje și trădători

 

                Alarma telefonului, întunericul de-afară, paharul de cafea, valiza din portbagaj, plinul gata făcut, drumul cunoscut pe care mașina rulează, senzația de somn la lupta dintre noapte și dimineață, schimburile de peisaje, munții micșorați în oglinda retrovizoare, netezimea drumurilor de câmpie, volumul ridicat al muzicii, viteza, senzația de teamă pentru radarele ascunse, primării, iar drumuri, amintiri care se revarsă din adâncurile minții, pădure, iar câmp, lanuri de rapiță, grâu, iar primării, oraș, iar amintiri, ... HOTEL.

Suntem cufere. În alte cufere, ... în alte cufere. Nu vom ști niciodată cât de multe trăiri, stări, amintiri, sentimente putem acumula în noi însă ce e cert e că acest bagaj crește și NE crește de-a lungul timpului. Am învățat să nu spun niciodată ”niciodată”, iar asta m-a făcut să-mi las mereu sufletul deschis la orice fel de senzație sau sentiment. De la disperare la milă, de la dezamăgire la conformare, de la panică la curaj, de la calm la fericire, de la curiozitate la cunoaștere... la dragoste. Poate că mi-ar fii fost mai ușor să trag cortina peste toate și să o iau de la început ca și când nimic nu s-ar fii întâmplat. Și poate că dacă aș fii fost un om normal, o femeie obișnuită, aș fii făcut asta sau cel puțin aș fii încercat. Atâta doar că nu sunt un om normal... și din fericire nu sunt nici o femeie obișnuită, motiv pentru care nu trăiesc lucruri obișnuite.

Un suflet deschis primește de la viață atât cât este dispus să simtă și să trăiască. Iar pentru cineva ca mine varianta de a uita sau ignora trecutul s-a dizolvat de multă vreme. Bogăția mea ca om stă în principal în mulțimea de universuri ce-mi trăiesc în minte și în suflet. Acele cufere din cufere care oricât de adânc se închid în alte cufere mai mari, rămân la fel de relevante în ciuda trecerii timpului. Cum altfel aș putea să fiu ceea ce sunt azi dacă pierd bucăți din propria mea fundație?

La început îmi simțeam propriile trăiri ca pe mii de ancore ce încercau să mă țină în porturi cunoscute, asemenea pontoanelor care în ciuda faptului că simt plutirea pe ape nu pleacă niciodată din locul lor. Însă cu timpul, vaporul sufletului meu a învățat să ridice ancorele și să navigheze prin oceane și mări noi. Și chiar și așa, am înțeles că ancorele rămân pe vapor și nu în porturi. Ancorele sunt cele care ne permit să avem stabilitate atunci când avem cea mai mare nevoie de ea, sunt cele care ne dau curajul să construim vieți noi și care ne susțin când avem nevoie să creștem.

Timpul ne învață să ne obișnuim cu greutatea ancorelor noastre într-atât de bine încât ele devin atât de ușoare asemeni unor spori de păpădie purtați de brizele propriilor noastre transformări.

 

Pe nesimțite, schimbările ne poartă prin viață, vaporul își croiește drum printre valurile anilor iar pentru norocoși ca noi, porturile vechi în care ne ancoram de mult, apar din nou la orizont.

Mai întâi am știut că vaporul meu va merge spre porturi cunoscute. Apoi, după timp, am reușit să văd la orizont frânturi din acele porturi. N-am știut dacă îmi doresc să ajung la mal așa că mi-am luat timp să observ de la distanță portul, malul, vremea, căci vapoarele pot oricând, nu-i așa?, să se zdrobească de țărmuri și să eșueze. În timp, ca orice scoică adusă la mal de valuri, vaporul meu plin de cufere a ajuns din nou în port, ținut pe loc de ancore ce și-au dezvăluit pentru o clipă greutatea lor inițială.

Cu capul pe perne străine de hotel, ecouri slabe ale vorbelor nerostite în atâția ani se aud vibrând între timpan și fața de pernă. Ecouri care ridică praful de pe o mulțime de amintiri. Sub pleoape se derulează imagini asemenea unei cărți cu imagini. Oare când s-au transformat amintirile sub formă de mici filmulețe pe care le puteam revedea ori de câte ori îmi doream în imagini statice și tăcute? De ce n-am remarcat asta până acum?

În liniștea aurzitoare din camera de hotel, cu singurătatea din nou pe post de însoțitor, barajele se sparg și îmi inundă mintea cu mii de ”oare”, ”poate”, ”dacă”... gânduri pentru care n-am mai alocat timp de mult. Gânduri pe care, scufundată în așternuturile străine și apretate, sub asediul unui mediu atât de familiar și atât de nevizitat de multă vreme, așezat peste o nouă realitate de zi cu zi ce m-a adus mai aproape de ceea ce eram, n-am mai avut cum să le opresc să apară la suprafață.

Amintirile n-au gust de resentiment, nu sunt nici sfâșietoare sau pline de tandrețe la aceeași intensitate ca altă dată. N-au nici lipsa de viață pe care ar trebui să o aibă după atâția ani, în mod surprinzător. În tot amalgamul amețitor de amintiri se resimte tresărirea pe care cândva o aveau fiecare dintre ele în parte. E inutilă încercarea de a opri tăvălugul de fragmente ce-mi invadează mintea și nici nu vreau să-ncerc. N-ar fii oare neomenește să nu simt nimic? Cernute prin gânduri, tuturor amintirilor le rămâne un singur lucru comun tuturor... un tatuaj permanent înscris pe suflet: ”rămâi...”

Am făcut pace cu el gravat pe sufletul meu. O pace pe care am înțeles-o în timp și care mi-a dat înțelepciunea de a merge mai departe fără ranchiună, resentimente sau dubii. O pace în urma căreia nu rămâne decât o dorință sinceră de fericire. O pace construită pe realizarea faptului că țesăturile invizibile care ne fac să rămânem conectați e o binecuvântare unică de care nu oricine se poate bucura.

O binecuvântare  care ne domină gândurile dar și cuvintele sau faptele. ”Rămâi” e o stare care ne dă voie să vorbim chiar și atunci când nu spunem nimic prin vorbe, e o legătură care ne permite să comunicăm fără teamă și fără ca nimeni să înțeleagă.

 

Noi le îngăduim micilor trădători să se ridice la suprafață ori de câte ori ni se dă ocazia: un surâs mai apăsat, o încruntare prea adâncă ce trădează vreo dezamăgire, un oftat exasperat care sugrumă frustrări, o privire mai intensă de sub care se aud țipete asurzitoare, un gest aparent inofensiv ce trădează un fel de grijă nevinovată... acești trădători sunt doar ai noștri. Sunt buni? Sunt răi? Nimeni nu poate spune în afară de noi. Dacă vrem să ne fim fideli nouă și onești unul cu altul, adevărul e că nu avem voie să fim altfel decât suntem. Nu avem voie să ne îndoim de instinctul care ne spune să fim autentici, idiferent de ceea ce trăim. Pentru că doar din această autenticitate putem să fim siguri că ceea ce vrem să transmitem altora e cu adevărat REAL. 

Firul Ariadnei

"...azi nu știu cine ești, cum nici tu nu știi cine am devenit"

Sunt umbră... desenată de gândurile tale atunci când, obosit fiind după o zi plină, îți rătăcesc pentru o secundă prin gând, imediat după ce ai stins lumina, te-ai întins în pat și-ți lași privirea în tavan să se obișnuiască cu întunericul. O umbră ce dispare imediat ce ai închis ochii și te-ai scufundat în confortul și liniștea realității.

Sunt melodie... acea melodie pe care o recunoști la radio într-o zi la cumpărături și care pentru două minute cât durează te transportă înapoi într-o cameră de hotel undeva la malul mării, într-o țară străină și din care pe lângă muzică se aude câte-un val și râsete de oameni cunoscuți pe fundal. O melodie care atunci când se termină te readuce lângă casa de marcat cumpărând gumă de mestecat.

Sunt parfum... acel miros pe care îl simți când un necunoscut care trece pe lângă tine pe stradă îl lasă în urma sa și care-ți aduce aminte de aroma care umplea încăperea de lemn în care ne-am adăpostit de ploaie în prima noapte la Costinești. Acel miros de lemn și noi... Acel parfum pe care nici nu știai că-l mai ții minte și care pentru o secundă te oprește pe loc dar care când încerci să-l adulmeci din nou ca să fii sigur, dispare la fel de ușor ca persoana care l-a lăsat în urma sa.

Sunt căldură... acea căldură pe care o întâlnești întâmplător în felul de a fi al unei persoane pe care abia ai cunoscut-o și căreia ai senzația că ai putea să-i încredințezi orice secret ai avea, convins că nu te-ar judeca sau ridiculiza niciodată. Acea căldură a siguranței și încrederii care devine de la an la an devine din ce în ce mai rară, dar pe care o recunoști pentru că ai mai simțit-o cândva...

Sunt voce... acea undă sonoră pe care ai ascultat-o mai bine de o mie de ore printr-un telefon și pe care vrei-nu-vrei o recunoști din depărtare chiar dacă nu-ți vorbește ție. Acea voce care ți-a fost și prietenă dar și dușman în conversațiile fără sfârșit pe care le-am avut. Acea voce care ți-a fost uneori mai aproape decât un trup.

Sunt ”ce-ar fii fost dacă„ ... o poveste pe care ți-o spui câteodată ca să te asiguri că deciziile pe care le-ai luat de-a lungul timpului au fost cele mai bune pe care le puteai lua. Acel filmuleț care-ți rulează în fața ochilor negri dar pe care nu-ți permite niciodată timpul să-l vezi până la final.

Sunt timp... Acea secundă în care mă vezi într-o umbră în tavan, acele două minute în care asculți o melodie pe care-ai considerat-o a noastră, acele câteva clipe în care adulmeci un parfum pe stradă, acele câteva ore în care conversația cu cineva te transportă într-o altă lume fără bariere sau secrete, sunt momentul în care îți dai seama că vocea pe care tocmai ai ascultat-o în depărtare era defapt a mea, sunt eu, actrița principală din filmulețul de câteva clipite în care nu mai ești tu cel de azi ci cel de-atunci... de peste timp, sau cel care-și permite să se gândească ce-ar fii dacă... așa cum ești acum ... te-ai întâlni cu umbra, cu melodia, cu parfumul, cu căldura, cu vocea... cu tot ce-ai crede că sunt azi.

Dar cine sunt defapt? Te-ntrebi chiar dacă nu aștepți în realitate un răspuns concret. Cine sunt azi?

Sunt suma tuturor clipelor pe care le-am trăit. Sunt trupul marcat cu ridurile timpului, sculptat de greutăți și fericiri nebănuite. Sunt alt om azi decât cel pe care l-ai cunoscut sau pe care ți-l închipui când te gândești la mine.

Cu câteva kilograme în plus, aceleași riduri de expresie pe frunte, la fel de gânditoare, cu mult mai calmă, cu aceeași dorință de independență si aceeași empatie care mi-e povară peste timp, mai plină de frici și îngrijorări, la fel de nebunatică și aventurieră.

Aceeași eu, deschisă la discuții și lipsită de prejudecăți, o eu care-și permite să se gândească uneori... ce-ar fii dacă n-aș mai fi doar umbre, melodii, parfum, căldură sau voce în fundal...

Și dac-aș fi eu de azi și tu de azi într-un prezent în care chiar dacă părea că ne cunoaștem defapt... nu ne mai știm decât atât cât ne-a rămas din amintiri?

 

     

Potecă printre destine

A ști presupune informare. A critica e un act curaj. A ințelege e o demonstrație de înțelepciune.

----

Am mai spus-o de nenumărate ori și va trebui poate mereu să o repet : suntem unici, fiecare pe poteca lui, indiferent cu cine alegem să împărtășim experiențele noastre de zi cu zi. În mintea noastră o să fim cu adevărat singuri mereu. Viziunea pe care o avem asupra lumii e unică și ea. Dacă nu ar fi, am ajunge niste păpuși umblătoare scoase din matrițele celor care cred că știu mai bine cum stă treaba cu viața. Fiecare dintre noi la un moment-dat ne-am crezut stăpâni pe situațiile altora, convinși că avem soluțiile pentru problemele lor, încrezători că viziunea noastră asupra problemelor altora e cea mai bună pentru că, nu-i așa? O privire obiectivă e mereu mai bună decât una înțesată de alte mici gânduri zgomotoase cu care ne confruntăm mereu.

Cine-ți permite?

Mă culegi ca pe mere, 

Căzute pe iarba-nghețată.

Lovită și tristă, cu palmele grele

M-aduci înapoi la visele mele

Cu mere.

Mi-asculți cu răbdare tăcerea

Și-mi tragi cu urechea la suflet.

N-aud cum se naște iubirea

Dar îți aud râsul precum un tunet

Fără de sunet.

În brațele calde-ți durerea

Îmi pare atât de efemeră

Dar pleci , ... și când se lasă tăcerea

Revine durerea precum o holeră

Surdă precum iubirea.

De când mă iubești tu, străine?

De când mă cotrobăi prin minte?

Și cine-ți permite, iubire

Să-mi umpli chipul cu zâmbete?

Și când m-ai avut, iubite?

De când m-ai vrut și-ai tăcut?

De câte ori ai lăsat cuvinte

Să plutească-ntre noi ca un scut?

De când te iubesc ți-aș răspunde

Dar nu-mi amintesc nicidecum.

Și nici dac-aș ști nu ți-as spune

Căci dragostea-n noi se ascunde

Și-n noi va rămâne de-acum.

Dă-mi

Dă-mi dragoste

Să-ți sorb din vene

Amarul ce-ți zace

De prea mult timp

  Sub gene.

Dă-mi dorul tău ascuns

Să-l macin sub ridurile mele,

Să-l spulber, să-l pierd, să-l uiți, 

În depărtări în care nu ajungi

   La stele.

Dă-mi timpul tău o vreme

Să-l rod precum  o carie lemnul.

Să-mi lacrimi, frici, dar nu te teme,

N-am de gând să le păstrez, le-arunc

     Păstrez doar sufletul din ele.

Dă-mi tot ce ai chiar de nu crezi în mine

Nici eu nu am crezut când le-am făcut cadou,

Și-atunci când nu mai ai nimic, doar gol

O să-ți aduc aminte că te ai pe tine.