Alarma telefonului,
întunericul de-afară, paharul de cafea, valiza din portbagaj, plinul gata
făcut, drumul cunoscut pe care mașina rulează, senzația de somn la lupta dintre
noapte și dimineață, schimburile de peisaje, munții micșorați în oglinda retrovizoare,
netezimea drumurilor de câmpie, volumul ridicat al muzicii, viteza, senzația de
teamă pentru radarele ascunse, primării, iar drumuri, amintiri care se revarsă
din adâncurile minții, pădure, iar câmp, lanuri de rapiță, grâu, iar primării,
oraș, iar amintiri, ... HOTEL.
Suntem cufere. În alte cufere, ... în alte cufere.
Nu vom ști niciodată cât de multe trăiri, stări, amintiri, sentimente putem acumula
în noi însă ce e cert e că acest bagaj crește și NE crește de-a lungul timpului.
Am învățat să nu spun niciodată ”niciodată”, iar asta m-a făcut să-mi las mereu
sufletul deschis la orice fel de senzație sau sentiment. De la disperare la milă,
de la dezamăgire la conformare, de la panică la curaj, de la calm la fericire,
de la curiozitate la cunoaștere... la dragoste. Poate că mi-ar fii fost mai
ușor să trag cortina peste toate și să o iau de la început ca și când nimic nu
s-ar fii întâmplat. Și poate că dacă aș fii fost un om normal, o femeie obișnuită,
aș fii făcut asta sau cel puțin aș fii încercat. Atâta doar că nu sunt un om
normal... și din fericire nu sunt nici o femeie obișnuită, motiv pentru care nu
trăiesc lucruri obișnuite.
Un suflet deschis primește de la viață atât cât
este dispus să simtă și să trăiască. Iar pentru cineva ca mine varianta de a
uita sau ignora trecutul s-a dizolvat de multă vreme. Bogăția mea ca om stă în
principal în mulțimea de universuri ce-mi trăiesc în minte și în suflet. Acele
cufere din cufere care oricât de adânc se închid în alte cufere mai mari, rămân
la fel de relevante în ciuda trecerii timpului. Cum altfel aș putea să fiu ceea
ce sunt azi dacă pierd bucăți din propria mea fundație?
La început îmi simțeam propriile trăiri ca pe mii de
ancore ce încercau să mă țină în porturi cunoscute, asemenea pontoanelor care
în ciuda faptului că simt plutirea pe ape nu pleacă niciodată din locul lor.
Însă cu timpul, vaporul sufletului meu a învățat să ridice ancorele și să
navigheze prin oceane și mări noi. Și chiar și așa, am înțeles că ancorele
rămân pe vapor și nu în porturi. Ancorele sunt cele care ne permit să avem stabilitate
atunci când avem cea mai mare nevoie de ea, sunt cele care ne dau curajul să
construim vieți noi și care ne susțin când avem nevoie să creștem.
Timpul ne învață să ne obișnuim cu greutatea ancorelor noastre într-atât de bine încât ele devin atât de ușoare asemeni unor spori de păpădie purtați de brizele propriilor noastre transformări.
Pe nesimțite, schimbările ne poartă prin viață,
vaporul își croiește drum printre valurile anilor iar pentru norocoși ca noi,
porturile vechi în care ne ancoram de mult, apar din nou la orizont.
Mai întâi am știut că vaporul meu va merge spre
porturi cunoscute. Apoi, după timp, am reușit să văd la orizont frânturi din acele
porturi. N-am știut dacă îmi doresc să ajung la mal așa că mi-am luat timp să
observ de la distanță portul, malul, vremea, căci vapoarele pot oricând, nu-i
așa?, să se zdrobească de țărmuri și să eșueze. În timp, ca orice scoică adusă
la mal de valuri, vaporul meu plin de cufere a ajuns din nou în port, ținut pe
loc de ancore ce și-au dezvăluit pentru o clipă greutatea lor inițială.
Cu capul pe perne străine de hotel, ecouri slabe ale
vorbelor nerostite în atâția ani se aud vibrând între timpan și fața de pernă.
Ecouri care ridică praful de pe o mulțime de amintiri. Sub pleoape se derulează
imagini asemenea unei cărți cu imagini. Oare când s-au transformat amintirile
sub formă de mici filmulețe pe care le puteam revedea ori de câte ori îmi
doream în imagini statice și tăcute? De ce n-am remarcat asta până acum?
În liniștea aurzitoare din camera de hotel, cu
singurătatea din nou pe post de însoțitor, barajele se sparg și îmi inundă
mintea cu mii de ”oare”, ”poate”, ”dacă”... gânduri pentru care n-am mai
alocat timp de mult. Gânduri pe care, scufundată în așternuturile străine și
apretate, sub asediul unui mediu atât de familiar și atât de nevizitat de multă
vreme, așezat peste o nouă realitate de zi cu zi ce m-a adus mai aproape de
ceea ce eram, n-am mai avut cum să le opresc să apară la suprafață.
Amintirile n-au gust de resentiment, nu sunt nici
sfâșietoare sau pline de tandrețe la aceeași intensitate ca altă dată. N-au
nici lipsa de viață pe care ar trebui să o aibă după atâția ani, în mod surprinzător.
În tot amalgamul amețitor de amintiri se resimte tresărirea pe care cândva o
aveau fiecare dintre ele în parte. E inutilă încercarea de a opri tăvălugul de
fragmente ce-mi invadează mintea și nici nu vreau să-ncerc. N-ar fii oare
neomenește să nu simt nimic? Cernute prin gânduri, tuturor amintirilor le
rămâne un singur lucru comun tuturor... un tatuaj permanent înscris pe suflet: ”rămâi...”
Am făcut pace cu el gravat pe sufletul meu. O pace
pe care am înțeles-o în timp și care mi-a dat înțelepciunea de a merge mai
departe fără ranchiună, resentimente sau dubii. O pace în urma căreia nu rămâne
decât o dorință sinceră de fericire. O pace construită pe realizarea faptului
că țesăturile invizibile care ne fac să rămânem conectați e o binecuvântare unică
de care nu oricine se poate bucura.
O binecuvântare
care ne domină gândurile dar și cuvintele sau faptele. ”Rămâi”
e o stare care ne dă voie să vorbim chiar și atunci când nu spunem nimic prin
vorbe, e o legătură care ne permite să comunicăm fără teamă și fără ca nimeni să
înțeleagă.
Noi le îngăduim micilor trădători să se ridice la
suprafață ori de câte ori ni se dă ocazia: un surâs mai apăsat, o încruntare prea
adâncă ce trădează vreo dezamăgire, un oftat exasperat care sugrumă frustrări,
o privire mai intensă de sub care se aud țipete asurzitoare, un gest aparent inofensiv
ce trădează un fel de grijă nevinovată... acești trădători sunt doar ai noștri.
Sunt buni? Sunt răi? Nimeni nu poate spune în afară de noi. Dacă vrem să ne fim
fideli nouă și onești unul cu altul, adevărul e că nu avem voie să fim altfel
decât suntem. Nu avem voie să ne îndoim de instinctul care ne spune să fim
autentici, idiferent de ceea ce trăim. Pentru că doar din această autenticitate
putem să fim siguri că ceea ce vrem să transmitem altora e cu adevărat REAL.