Război

Orice armistițiu se termină. Pacea nu va ține pentru totdeauna. Pacea e doar o iluzie, o pauză între două războaie. Și lupte sunt destule însă întrebarea va rămâne mereu aceeași : care din ele e cea pentru care merită să irosești energie?
Puterea. Dominația. O luptă care va ajunge până la urmă să ne mănânce și puțina umanitate pe care o mai avem. Cu toate astea, nu pot să nu mă întreb : suntem cu adevărat pregătiți să dominăm? Vrem să îi dominăm pe ceilalți până nu ne vom putea domina pe noi înșine?
Nu contează însă. Ne aruncăm orbiți de promisiunea puterii într-o luptă absurdă care în final nu va face altceva decât să ne înghită. Războiul este mereu cel care va câștiga. Până și cei care se cred învingători își numără victimele la sfârșit. Și în fond, o luptă cu victime poate fi una victorioasă?

Armistițiu - partea IV

De data asta nu mai era cazul să o consolez. Ceea ce ne apropiase cândva nu mai e suficient de data asta. Acum parcă nu mă mai simt capabil să o consolez pentru că nefericirea mea e la fel de mare ca a ei. Deși nu o pot vedea din cauza întunericului, îi simt nefericirea emanată din cuvinte, din voce, din tăcerea ce se așternuse după ultimele ei cuvinte.

E nefericită la fel ca și mine. Și poate că abia acum înțeleg cu adevărat că era posibil ca nefericirea asta să nu fie vindecabilă. Poate că nici nu trebuie să fie. Poate că are dreptate și nu numai universul trebuie să lucreze ci și noi trebuia să ne aducem contribuția la ceea ce Destinul construise pentru noi. Și acum, ca doi oameni defecți stăm pe

Armistițiu - partea III

”    - E mai bine să fie întuneric. Ce puțin așa nu trebuie să ne privim în ochi chiar dacă nu vrem să ne mințim. E mai ușor să nu trebuiască să îi spun ce gândesc și să o privesc în ochi în același timp. De data asta cel puțin. Alteori îmi era atât de ușor să o las să pătrundă cu privirea în ochii mei pentru că știam că îmi putea citi sufletul. Putea oricând să-mi spună cu detașare că făceam o glumă sau că ocolesc un răspuns atunci când se uita la mine. La început, când abia ne cunoscuserăm mi se părea atât de inconfortabil. În timp am început să apreciez lucrul acesta la ea din ce în ce mai mult. Adoram felul în care mă citea și cu toate astea reușea cumva să mă facă să mă simt liber în gândurile mele. Liber să fiu eu așa cum nu am reușit să fiu cu nimeni până să o întâlnesc pe ea.

Aș vrea să o pot citi și eu pe ea acum. E undeva în bezna din cameră pierdută în așternuturile patului în care de fiecare dată mă pierdeam și eu. Azi însă, în ciuda

Armistițiu - partea II

Nu mă deranja tăcerea. Din contră. De multe ori tăcerea ce se așternea între noi era precum acel calm pe care doar pe chipul unui copil adormit în brațele mamei îl găsești. Tăcerea fusese multă vreme o recunoaștere a fericirii, un fel de a ne spune unul altuia că suntem acolo unul pentru altul și că indiferent de cuvinte, sentimentele vorbesc cu mult mai mult decât am fi crezut vreodată. Tăcerea era modul în care ne spuneam că suntem de acord cu ceea ce suntem și cu ceea ce simțim. Tăcerea era poate cel mai plăcut mod de a ne lăsa sentimentele să vorbească.

Așa că azi, nu tăcerea mă deranjează ci distanța. E la câțiva metri de mine, tolănit într-un scaun, fixând un punct invizibil în care își imaginează că sunt eu. Nu se uită în direcția mea deși nu realizează asta. Se uită undeva în partea dreaptă a patului. Eu în schimb stau sprijinită de

Armistițiu - partea I

-          Știi că nu mă mai străduiesc să înțeleg? Îmi spune aprinzându-și țigarea cu ochii aproape închiși. Era atât de întuneric în cameră încât lumina de la flacără părea un felinar pe o stradă cufundată în beznă.

-          Ce vrei să spui? Că nu te mai interesează? L-am întrebat cu vocea cuprinsă de o urmă de dezamăgire.

Aruncă bricheta pe masă și se așează pe scaun. Zâmbește în colțul gurii ștrengar ca de obicei. Vrea să mă lase să cred că nu îi pasă dar știe și el că nu pot să cred așa ceva. Știe că îl cunosc mai bine decât și-ar fi dorit vreodată dar se preface totuși pentru că și lui ca și mie îi place jocul pe care îl jucăm ajutați de propriile noastre cuvinte.

-          Am încetat să mă mai întreb de ce noi doi, de ce acum sau de ce așa. Mi se pare puțin important motivul. Am ajuns să cred că așa trebuie să fie, înțelegi? Că indiferent de ceea ce facem sau ceea ce am făcut până acum, acel moment în care te-am văzut prima dată a trebuit să fie exact așa cum a fost. Plin de tot ceea ce îmi lipsise de-a lungul timpului. Plin de tot ceea ce mi-am dorit atât de mult pentru mine. La fel ca tot ceea ce a urmat după el. Ridică din umeri ca și când ar încerca să își susțină afirmația prin gestul lui.

-          Inclusiv ceea ce se întâmplă acum? Am făcut o pauză ca să