şi fără durere se-ngroaşă pe geană.
Hrănim cu ea
Nu ştim ce firavă stea.” ---------- L. Blaga - La curțile dorului
Nimic nu vindecă mai bine decât râsul. O gură de aer într-o cameră plină de vid.
Cândva credea că dragostea nu se va risipi niciodată și că tot ce mai rămânea de făcut era să scoată din buzunarul lui ponosit și plin de scame bucățica de metal prețios și să i-o lase pe noptieră, lângă telefonul ce avea să o trezească dimineața. Câteodată umbla cu el în pumn pe stradă strângându-l cât putea de tare încercând să strivească emoțiile pe care i le aducea. În zadar. Își dorea să scape de inel cât mai repede ca să își definitiveze odată pentru totdeauna situația. Trebuia să facă pasul acesta indiferent de consecințe, altfel nu avea să mai doarmă niciodată liniștit.
Intră pe ușă pentru prima dată hotărât să facă asta, după două luni de când îl cumpărase. Închide ușa în spatele lui și se sprijină de ea cu ochii închiși trăgând puternic aer în piept. Ultima răsuflare, ultimele bătăi de inimă înainte ca lumea să i se schimbe complet și irevocabil. Își dezlipește spatele de ușă, se îndreaptă de spate, ridică bărbia și deschide ochii...
”!!@##$%^&*(”
O găsesc în bucătărie. Picior peste picior, cu o carte în mână și trăgând cu putere ultimul fum dintr-o țigare. Soarbe o gură de cafea și ridică privirea dintre rândurile în care părea cufundată privindu-mă. Și atunci înțeleg. Îi înțeleg chipul ca și când ar fi pictat de mine. Fiecare expresie, fiecare rid, fiecare sclipire.
Zâmbește plin. E cu adevărat expresia fericirii azi. Și sufletul meu zâmbește simțind asta. Îmi tresare inima de fiecare dată când o văd zâmbind așa, ca și când nu ar fi cunoscut niciodată tristețea sau amărăciunea sau dezamăgirea.
Dar eu știu mai bine.
Știu că atunci când am cunoscut-o nu avea aceeași expresie. Parcă nici acum nu îmi vine să cred că femeia asta de lângă mine e aceeași cu cea căreia i-am dăruit o îmbrățișare fără să-mi pese de ce plângea sau de faptul că nici măcar nu ne cunoșteam.
Nu! Nu mai e aceeași femeie. Nu-i mai citesc în ochi durerea, disperarea sau resemnarea. Femeia asta e plină de viață, de energie, de avânt, de o frumoasă nebunie cu care mă ademenește de fiecare dată. Fericirea o înfrumusețează și nu aș vrea să-i mai văd niciodată chipul umbrit de îngrijorări.
Își bea cafeaua cu mine citindu-mi ultimele file din capitol apoi închide cartea și mă privește din nou de data asta cu o urmă de preocupare.
-Azi plec. Îmi spune cu vocea liniară. Tot acolo. Continuă uitându-se la mine.
Simt cum fericirea jucăușă din ochii ei se scurge ușor. Nu vreau asta. Nu vreau să o văd nefericită deși simt și eu cum greutatea cu care rostește cuvintele mi se așează peste minte. Arunc o privire pe hol și văd bagajul deja făcut lângă ușă. Oftez. Mai e puțin și pleacă.
”!!@##$%^&*(”
Îmi iau bagajul și mă urc în mașină. Azi stau în dreapta. Nu vreau să mă obosesc și mai tare decât sunt. Prefer să privesc pe geam tot drumul și dacă s-ar putea aș vrea liniște. N-am mai făcut de mult asta; să merg în liniște un drum de 450 de kilometri. Oftez. Sunt aproape 24 de ore. Atât. Mă irită faptul că mă simt agitată de fiecare dată când plec de acasă. Am făcut asta atâta vreme. De ce acum?
Poate e din cauza locului... oftez din nou. Aș vrea să închid ochii și să adorm dar nu am cum. Nu pot. sunt prea îngândurată pentru asta. Îmi vin în cap frânturi ale serii trecute, discuții cu și despre oameni, un amalgam de idei pe care le-am avut și eu, oameni care trăiesc ceea ce și eu la rândul meu am trăit. Le ascultam răbdătoare și în timp ce îi ascultam pe fiecare dintre ei îmi dădeam seama că unele răni se vindecă în ciuda a ceea ce credeam odată.
Odată am fost și eu așa, am crezut că nu-mi vor trece rănile trecutului, că voi rămâne cu cicatrici pentru totdeauna, că nu am cum să iert. Dar atunci, stând în fața acelor oameni, ascultându-le poveștile mi-am dat seama.
Timpul e doar un medicament. Ceea ce cu adevărat te vindecă e râsul. Tragedia e omniprezentă însă ceea ce cu adevărat te face să râzi găsești rar. Dar când găsești acel ceva, până și sufletul îți tresare. Când redescoperi râsul după mult timp e ca și cum ai renaște.
Zâmbesc în colțul gurii, iau o gură de cafea din cana de călătorie și deschid cartea pe care o citeam în bucătărie. Lectura asta o să mă țină ocupată o vreme pe drum...
P.S. M-am trezit cu un inel în mână într-o casă goală. Toate bagajele ei erau adunate și dispăruseră cândva în timpul nopții. Nu l-am păstrat. Nu avea sens. Și așa încă o mai port pe ea în suflet.
P.P.S. Nu știu exact cât de lung e drumul până la Călărași. Ea știe cel mai bine. Știu doar că e obositor. Știu că o să-i văd din nou expresia împodobită de cearcăne. Dar mai știu și că atunci când o să fie din nou acasă, toată energia de care are nevoie o să fie doar pentru ea. Și fericirea, și râsul...
P.P.P.S. Același hotel, același parc, același luciu de apă și același miros de nămol. Câteva ore bune și o să le simt pe toate. Nu le iau cu mine... la mine acasă o să miroase doar a căpșuni și a râs...
Zâmbește plin. E cu adevărat expresia fericirii azi. Și sufletul meu zâmbește simțind asta. Îmi tresare inima de fiecare dată când o văd zâmbind așa, ca și când nu ar fi cunoscut niciodată tristețea sau amărăciunea sau dezamăgirea.
Dar eu știu mai bine.
Știu că atunci când am cunoscut-o nu avea aceeași expresie. Parcă nici acum nu îmi vine să cred că femeia asta de lângă mine e aceeași cu cea căreia i-am dăruit o îmbrățișare fără să-mi pese de ce plângea sau de faptul că nici măcar nu ne cunoșteam.
Nu! Nu mai e aceeași femeie. Nu-i mai citesc în ochi durerea, disperarea sau resemnarea. Femeia asta e plină de viață, de energie, de avânt, de o frumoasă nebunie cu care mă ademenește de fiecare dată. Fericirea o înfrumusețează și nu aș vrea să-i mai văd niciodată chipul umbrit de îngrijorări.
Își bea cafeaua cu mine citindu-mi ultimele file din capitol apoi închide cartea și mă privește din nou de data asta cu o urmă de preocupare.
-Azi plec. Îmi spune cu vocea liniară. Tot acolo. Continuă uitându-se la mine.
Simt cum fericirea jucăușă din ochii ei se scurge ușor. Nu vreau asta. Nu vreau să o văd nefericită deși simt și eu cum greutatea cu care rostește cuvintele mi se așează peste minte. Arunc o privire pe hol și văd bagajul deja făcut lângă ușă. Oftez. Mai e puțin și pleacă.
”!!@##$%^&*(”
Îmi iau bagajul și mă urc în mașină. Azi stau în dreapta. Nu vreau să mă obosesc și mai tare decât sunt. Prefer să privesc pe geam tot drumul și dacă s-ar putea aș vrea liniște. N-am mai făcut de mult asta; să merg în liniște un drum de 450 de kilometri. Oftez. Sunt aproape 24 de ore. Atât. Mă irită faptul că mă simt agitată de fiecare dată când plec de acasă. Am făcut asta atâta vreme. De ce acum?
Poate e din cauza locului... oftez din nou. Aș vrea să închid ochii și să adorm dar nu am cum. Nu pot. sunt prea îngândurată pentru asta. Îmi vin în cap frânturi ale serii trecute, discuții cu și despre oameni, un amalgam de idei pe care le-am avut și eu, oameni care trăiesc ceea ce și eu la rândul meu am trăit. Le ascultam răbdătoare și în timp ce îi ascultam pe fiecare dintre ei îmi dădeam seama că unele răni se vindecă în ciuda a ceea ce credeam odată.
Odată am fost și eu așa, am crezut că nu-mi vor trece rănile trecutului, că voi rămâne cu cicatrici pentru totdeauna, că nu am cum să iert. Dar atunci, stând în fața acelor oameni, ascultându-le poveștile mi-am dat seama.
Timpul e doar un medicament. Ceea ce cu adevărat te vindecă e râsul. Tragedia e omniprezentă însă ceea ce cu adevărat te face să râzi găsești rar. Dar când găsești acel ceva, până și sufletul îți tresare. Când redescoperi râsul după mult timp e ca și cum ai renaște.
Zâmbesc în colțul gurii, iau o gură de cafea din cana de călătorie și deschid cartea pe care o citeam în bucătărie. Lectura asta o să mă țină ocupată o vreme pe drum...
P.S. M-am trezit cu un inel în mână într-o casă goală. Toate bagajele ei erau adunate și dispăruseră cândva în timpul nopții. Nu l-am păstrat. Nu avea sens. Și așa încă o mai port pe ea în suflet.
P.P.S. Nu știu exact cât de lung e drumul până la Călărași. Ea știe cel mai bine. Știu doar că e obositor. Știu că o să-i văd din nou expresia împodobită de cearcăne. Dar mai știu și că atunci când o să fie din nou acasă, toată energia de care are nevoie o să fie doar pentru ea. Și fericirea, și râsul...
P.P.P.S. Același hotel, același parc, același luciu de apă și același miros de nămol. Câteva ore bune și o să le simt pe toate. Nu le iau cu mine... la mine acasă o să miroase doar a căpșuni și a râs...
