Cutia Pandorei - De-a v-aţi ascundelea

Nu deschizi jurnalul altei persoane din principiu, pentru că este secret, sau cel puţin se presupune că e secret.
Deschizi jurnalul unei alte persoane pentru că eşti curios sau pentru că neîncrederea ajunge să-ţi domine acţiunile.
Ce e mai bine? Să ai sau să nu ai un jurnal?

Mintea unui om e precum o cutie a Pandorei.

Să simt

Dacă aş putea vorbi cuvinte ne-nţelese

Din lumi de oameni doar închipuite

Mi-aş pune lacătele-n glas şi vorbele-n morminte...

Păgâne, căci sensul lor va piere

Când ochii dorului şi ai iubirii

Ar cuteza să mă privească, golită de durere.

Mereu îmi va lipsi ceva

Şi golul greu ce mă apasă,

Rămâne-n mine undeva,

Şi nimănui nu-i pasă...

De ce m-ar înţelege lumea?

De ce să-i las sa mă-nţeleagă?

Căci vie-n lumea mea întreagă

Mă simt, plutesc şi mă sfârşesc...

Şi voi, ce-mi blestemaşi tăcerea,

Şi raţiunea şi iubirea,

Voi care nu-mi găsiţi un rost,

Lăsaţi-mi ploaia să mă spele,

Să uit de mine şi de tot ce-am fost...

Lăsaţi-mă să simt!

Niciodată suficient

Uneori energia îmi e la pământ. Mi se scurge printre degete pur și simplu pentru că nu cred neapărat în disciplina perfectă și în dozarea eficientă a activităților zilnice. Nu cred pentru că nu vreau. Nu cred pentru că asta ar însemna ca toată spontaneitatea să dispară și toată plăcerea de a da tot ce ai pentru o nebunie să se risipească.
Uneori din prea multă grijă pentru ceilalți și pentru bunăstarea lor reușesc să îmi epuizez aproape toată energia. Alunec mereu pe panta mulțumirii celorlalți uitând să mă mulțumesc și pe mine. Și oricât încerc și oricâtă energie aș ceda pentru ceilalți oameni, niciodată, DAR NICIODATĂ nu e suficient...
Îmi spun în fiecare zi că o să-mi găsesc un zâmbet prin buzunarele căptușite ale lumii dar de fiecare dată când bag mâna în el îmi dau seama că cineva ține neapărat să

Fulgi de nea - Iarna sufletelor

Ca fumul dintr-o țigare pe jumătate fumată, fulgii de nea se aștern nepăsători peste pământul veșnic primitor.
Ai observat cum iarna toate lucrurile par să încetinească? Ai observat cum oamenii iarna tind să se bucure mai mult cu sufletul și mai puțin cu mintea? Ai observat cum un simplu fulg de zăpadă ne îți poate ridica moralul mai mult decât o pot face oamenii din jurul tău?
Odată cu iarna se așterne și liniștea asupra pământului și a oamenilor.

Independență - un lux

Suntem independenți!
E o prostie să crezi că cineva este cu adevărat independent. Cum ai putea când realizezi că fără serviciu, fără societate, fără experiențele pe care acestea le aduc, nu ajungem independenți ci mai degrabă pur și simplu SINGURI.
Mă lupt singură cu ideea de independență încă de când eram la școala generală și mă întrebam oare când o să pot face lucrurile de capul meu fără să trebuiască să dau socoteală cuiva pentru acțiunile mele. De când banii de buzunar nu îmi ajungeau niciodată și ceea ce pentru alții era un lucru obișnuit pentru mine era un adevărat lux.

Cuvinte... plătite...

EA:
Femeie
16 ani
Naivitate ridicată
Suflet războinic

EL:
Bărbat
20 și ceva de ani
Realist și rațional
Resemnat

DECOR:
Un local gol pe timp de zi
O masă cu față de masă în carouri roșu cu alb
Două sucuri și două farfurii de mâncare
Muzică în surdină

El: - Ai trecut prin multe lucruri în viață până acum. Nu e oare suficient?
Ea: (lipsită de timiditate sau tristețe) - Așa a fost să fie. Nu poți

Libertate vs. Sclavie

M-am întrebat de multe ori ce pot face ca să fiu mai bună. Ciudat este faptul că am crezut că ”mai bună” sunt atunci când ceilalți îmi spun că sunt. Unii o spun fără să clipească, alții o văd dar nu o spun, fie de teamă fie din invidie. Alții în schimb nu o să o spună niciodată indiferent ce aș face. De ce?
E cât se poate de simplu: pentru că nu vor să-i de-a Cezarului ce-i al Cezarului.
Mi-am pierdut o grămadă de timp încercând să-i mulțumesc pe ceilalți, și mai mult timp încercând să cresc și eu prin asta, crezând că voi crește și voi însemna ceva doar atunci când alți oameni îmi vor spune că am crescut.
Ei bine, le mulțumesc celor care

Atenție se închid ușile!

Sunt uși la care bați o viață întreagă și nu ți se deschide. Sunt uși la care încă bați și nu îți dai seama că sunt deschise. Vor fi mereu deschise. Uși de care nu vrei să treci pentru că ți-e teamă de ceea ce te așteaptă după ele. Uși care se închid, uși care se deschid. Uși...
Porți mărețe care se fac mici în fața unor cuvinte simple. Uși pentru care cheile sunt sentimentele. Uși prin care poți să treci dacă ajungi să crezi cu adevărat că poți face asta. Uși la care nu este nevoie să bați pentru că se vor deschide atunci când vei fi pregătit să stai în fața lor. Uși...

Despre sex și frustrare

Încerc să-mi găsesc hainele prin cameră... cele pe care am apucat să le dau jos... Cele de pe mine mă scot din sărite! Ridic capul din pernă și trec cu privirea prin camera în care singurul sunet care domnește e respirația mea și a ta care încet încet se liniștesc și revin la normal.
Câteodată îmi vine să las toate hainele exact acolo unde sunt și să mă întind înapoi în pat. Câteodată îmi vine să ignor realitatea care mă așteaptă și să mă prăbușesc înapoi în pat lângă tine și să mă cuibăresc în brațele tale calde și liniștitoare.
Câteodată... dar nu și de data asta.

Adio, deci pe curând!

Oamenii se despart.
Nu e neapărat vina cuiva ci mai degrabă modul în care destinul își atinge scopul. Modul prin care ne face să înțelegem că uneori e mai bine să renunți decât să mergi înainte. Uneori puterea nu stă în a continua ci din contră în puterea de a spune STOP.
Ne despărțim de oamenii alături de care ne petrecem bucăți din viață și chiar dacă aparent o facem pentru motive mărunte, din gelozie, din orgoliu sau din nervi, toate aceste motive dispar cu timpul și ceea ce rămâne în urmă este convingerea unei alegeri corecte.
Ne legăm viața de oameni uneori cu bună știință, alteori fără

Cine sunt eu?

Îmi amintesc de mine de multe ori ca fiind ”acel cineva”  pe care mulți oameni nu au apucat să îl cunoască. Acel cineva care așteaptă mereu ceva mai bun de la oameni, care vede mereu ceva bun dar și ceva rău în oameni. Acel cineva care vrea cu tărie să creadă că binele învinge răul. Acel cineva care va apuca să vadă ”Sfârșit”-ul scris cu negru pe o întreagă pagină albă. Cineva al cărui sfârșit să fie fericit până la ”adânci bătrâneți”.

Îmi amintesc de mine de multe ori ca fiind o frază negativistă, o replică tăioasă, o lacrimă resemnată, o bucată de șervețel în buzunarul unor blugi vechi și spălăciți. Alteori mă gândesc la mine ca fiind un zâmbet îndreptat cu naivitate spre răsărit sau spre apus, ca o

Credință

Dumnezeu e pictor

Cine altcineva ar putea crea asemenea imagini ca cele pe care le văd zi de zi? Cine ar avea răbdarea necesară să ia fiecare copac și să-i vopsească fiecare frunză rând pe rând pregătindu-i de toamnă? Cine ar avea atât de multă răbdare să le desprindă una câte una și să le așeze peste pământ într-o anumită ordine de nimeni altcineva înțeleasă? Cine altcineva ar așeza sălcii lângă brazi, nuferi lângă bujori... Cine altcineva ar putea să coloreze natura în mii de nuanțe pentru ca în fiecare zi să ne surprindă cu câte o imagine? Cine altcineva cunoaște splendoarea naturii atât de bine?

Cine altcineva ne-ar putea desena chipurile așa cum le avem? Cine s-ar gândi să împrăștie peste noi atâtea sentimente, posibilități, sau chiar și infinitul...?

Dumnezeu e sculptor

Pentru că modelează în fiecare zi, cu răbdarea lui de Sisif, tot ceea ce ne înconjoară. El înalță munții și doboară câmpiile, El pune marea lângă munți, trece râurile șerpuite prin duritatea munților modelându-i și croindu-le drum spre întinsele și aridele câmpii...

El sculptează în fiecare dintre noi credința, iubirea, cunoașterea, inocența, răbdarea, compasiunea, bunătatea... Ne sculptează pe fiecare în același timp cu aceeași atenție, fără să greșească vreodată. Noi suntem lutul din mâinile sale.

Dumnezeu e muzician

Când auzi sunetul ploii lovindu-se de pământ, când asculți foșnetul vântului în frunzele pădurii, când îți ajunge la urechi ciripitul păsărilor dezmorțind natura și vestind venirea primăverii, când susurul apelor sau izbirea valurilor de țărm îți mângâie auzul, la ce anume te gândești?

Eu mă gândesc că Dumnezeu are ureche muzicală...

Despre 3 lucruri și păreri diferite

Fisuri apar în fiecare clipă pe care ajungi să o petreci cu cineva. Mereu vor exista lucruri pe care nu ești pregătit să le accepți la un om. Fiecare lucru pe care îl consideri o greșeală sau o diferență de opinie ajunge să devină o fisură într-o relație, o fisură ce poate distruge legătura dintre doi oameni. Încet, dar cât se poate de sigur, orice diferență pe care o ai cu un om care nu e pregătit să te înțeleagă sau să te accepte, devine o fisură care se adaugă la celelalte. Și acea  fisură poate oricând să fie ultima și cea care va sparge destinul pe care îl ai alături de acea persoană. - 23 Septembrie 2012 Fragment din jurnalul ”Din umbră”

 Se iau șapte persoane de vârste și caractere diferite și se pune o singură și cât se poate de simplă întrebare : ”Care sunt cele mai importante 3 lucruri într-o relație?” Mi-am scris răspunsurile mele pe o foaie și le-am lăsat la o parte până la final.
Unii oameni

Cuvinte la super-ofertă!!!

Niciodată nu e prea târziu să o iei de la început!
Dragostea e mereu de ajuns pentru a-ți stârni un zâmbet!
Nimeni nu te va înțelege vreodată!
Există timp pentru toate...
Sunt lucruri pe care nu le uiți niciodată!

Uneori e târziu. Târziu să spunem ”Îmi pare rău!” pentru că

Invidia - moartea compasiunii

Dacă aș putea schimba ceva, dacă aș ști că toate cuvintele mele ar ajunge undeva, într-un loc sigur, într-un tărâm luminos și cald, mi-aș dori ca acel loc să fie sufletul oamenilor. Dacă aș ști că pot arăta ceva cuiva și că acel ceva ar putea face ca pentru o clipă, doar o clipă, lumea ar fi mai bună, atunci as arăta compasiunea.
Dintre toate lucrurile cu care ne măcinăm zi de zi, dintre toate sentimentele de care ne lăsăm sau nu cuprinși, poate că numai compasiunea ne demonstrează cel mai bine că suntem capabili de mai bine.

Când un om se oprește în mijlocul unei străzi,

Toamnă - ploaia care ne îmbrățișează

În fiecare zi pierdem câte puțin din vară. O rază de soare - câte una pe zi și o secundă de căldură. În fiecare zi natura începe să-și picteze așternuturile în care o să doarmă la iarnă. O frunză galbenă, una roșcată, una maronie... Încet și cu atenția și răbdarea unui artist pasionat, natura se pregătește. O simțim în aer, în vântul care nu ne mai arde chipul ci ne mângâie suav și cu răcoare. O simțim în

O nouă zi...

Cineva pune mâna pe umărul meu și mă mângâie blând.
- Nu e adevărat! Îmi spune cu vocea caldă.
Strâng din ochi și lacrimile sărate curg șiroaie peste obrajii mei arși de soare. Nu mă uit în spate să văd cine e. La fel de bine poate să fie vocea conștiinței mele. Nu mă interesează cine e. Oricum nu spune nimic adevărat chiar dacă vorbește atât de calm și ocrotitor.
Oftez și mâna de pe umăr rămâne

Gol

Tâlhar mi-e gândul încărcat

De doruri şi amoruri

Şi cântă-un pian dezacordat

Trecutu-mi plin de goluri…

Am gol de doruri, dor de goluri

Şi rimele mi-s îngheţate,

Şi pescăruşii trec în stoluri

Pe-ntinsul mărilor sărate…

Mi-e dor de gol şi gol de plin

Paharul suferinţei

Și m-ameţeşte de la vin

Un haos al credinţei…

În ce-am crezut… şi în ce cred?

Când goală-i lumea toată

De zei, de sfinţi şi de nebuni,

Şi focul ne aşteaptă?

Călătorie în România

Journey Through Romania Slideshow Slideshow:

Singurătate, siguranță, maturitate

Ne lovim zilnic de oamenii din jurul nostru și ne place să ne înconjurăm de ei. Avem în natura nostră socializarea pentru că nu cunoaștem un alt stil de viață. Încă de când ne naștem ni se spune că TREBUIE - și subliniez TREBUIE - să ne  ducem moștenirea genetică mai departe.Suntem animale sociale și ne raportăm mereu la ceilalți când vorbim despre noi înșine pentru că am ajuns să credem că suntem ceea ce alții cred despre noi că suntem.

Dar este oare adevărat?

Dacă întreb azi cinci persoane ce părere au despre mine, voi reuși

Departe...

Departe...
Într-o lume în care totul plutește pe aripi de libertate. Departe. Atât de departe de tot ceea ce înseamnă timp și spațiu. Departe. Departe de gânduri îmbulzite, departe de toată agitația unei vieți pline de azi sau mâine sau  ieri... Departe.
Acolo unde tăcerea e doar o șoaptă pe care nimeni nu ți-o poate fura. Acolo începe și acolo se termină lumea. Acolo unde briza e doar o mângâiere suavă, unde pașii de pe nisip nu se șterg niciodată, acolo unde fiecare secundă e plină de răbdare. Acolo e locul meu. Locul unde nu ajunge nimeni. Acolo unde numai eu știu să

Pauză!

Trăim fără încetare și nu avem nici măcar o clipă în care să luăm pauză. Pauză de la a respira, de la a gândi, de la a simți. Pauză de la orice. Aș vrea să iau pauză de la unele lucruri care mi se îmbulzesc în minte mereu. Pauză de la serviciu, pauză de la concediu, pauză de la oameni, pauză de la mine însămi. Păcat însă că nu ne permitem dar mai ales

Intimitatea și fericirea de a FI

Oamenii sunt animale sociale. Suntem zi de zi înconjurați de oameni și chiar și atunci când suntem singuri nu facem altceva decât să ne preocupăm mintea cu ce vom face când vom fi din nou în mijlocul oamenilor. Ne separăm pe zi ce trece tot mai mult de ceea ce suntem dincolo de măștile pe care le purtăm în mijlocul societății și ne amestecăm în marea turmă numită generic și plăcut auzului

Libertate sau compromis?

Alegerile noastre sunt materia din care ne construim viața. Fără ele am ajunge nu să scăpăm de obligații sau compromisuri ci să obligăm pe altcineva să le facă pentru noi.
În fiecare zi avem alegeri de făcut, unele mai ușoare altele mai complicate. Unele ne ajută să trecem de o zi grea de muncă, altele ne schimbă radical viața. Trăim pe baza acestor alegeri chiar dacă am vrea uneori să dăm timpul înapoi și să ne schimbăm calea. Dar dacă am putea să facem asta și am ajunge să ne dăm seama că nici una din alegerile pe care le putem

Moștenitori

Se spune că ”Sângele nu se face apă!„ și poate că la propriu și în sensul biologic așa este. Niciodată nu putem să negăm familia din care venim și în care ne-am născut. Biologia, medicina, ADN-ul ne va trăda mereu dar asta nu înseamnă că nu putem să negăm apartenența noastră la o anumită familie. Moral vorbind, psihic dacă vreți, se pare că lucrul acesta e posibil.
Am considerat mereu familia ca un dar cu care te naști și de care trebuie să profiți la maxim pentru că nu știi niciodată când poate dispărea din viața ta. Și nu mă refer numai la moarte ci și la

Lupta cu literele

Din capitolul „De prin țară adunate„ azi mi-am amintit cât de în urmă suntem cu ceea ce noi spunem mândri ”evoluție”. Trăim în mijlocul unei societăți care deși ne spune că ne vrea deștepți ne vrea analfabeți. Ne petrecem timpul înconjurați de tehnologie de toate felurile. Azi până și telefoanele sunt mai deștepte decât noi. Și pe principiul ”Telefon deștept,

Alergătorii și arta conversației

Din seria : "Azi un om, mâine un caracter", azi m-am gândit la comunicare și la importanța ei în dezvoltarea noastră ca și caractere. Și mai ales despre genul de oameni cu care ajungem să stăm de vorbă. Ajungem la un moment dat să avem nevoie de comunicare. E o nevoie pe care oamenii o tratează cu lejeritate sau o ignoră mai ușor decât nevoia de a mânca sau de a dormi.
Necesitatea de a comunica trece pe un plan secund în fața multor altora și din păcate asta ne aduce în personalitate o urmă mai mică sau mai mare de superficialitate. Din păcate ajungem în situația tristă în care ne închidem în noi și ne măcinăm în interiorul nostru pentru că nu reușim să găsim oamenii cărora să le împărtășim gândurile noastre.
Sunt două genuri mari de persoane cu care te întâlnești când vine vorba de conversație. Alergători.
Alergătorii se împart în două : alergătorii spre discuții și alergătorii din discuții.
Alergătorii din discuții sunt genul de oameni care nu își dau cu părerea ci doar te ascultă pe tine vorbind. Genul de oameni care te fac să te simți televizor sau radio. Oamenii care par nesărați și nepiperați în ceea ce privește concepțiile. Oamenii pe lângă care

Drumuri

Cineva spunea că drumurile sunt mai importante decât destinația. Sunt oameni care nu au puterea să își deschidă orizonturile și care nu vor să zboare prin lume și să se bucure de libertate. Sunt oameni pentru care libertatea înseamna stabilitate și stabilitatea nemișcare.
Pentru mine în schimb, orice drum e o nouă provocare, un nou test prin care să îmi demonstrez că mai sunt capabilă și de alte lucruri. Sunt un om al mișcării, un om care dacă nu intra în contact cu oamenii ajunge să se ofilească.
Au fost vremuri în care

Semn de întrebare!

Când suntem mici ne întrebăm mereu părinții tot soiul de lucruri. De cele mai multe ori lucruri minore pentru ei dar pentru noi sunt de o importanță vitală. Apoi creștem și ne întrebăm profesorii diverse lucruri. Procesul de învățare presupune un mecanism de întrebare - răspuns foarte bine uns. Și așa ajungem să învățăm unele lucruri și să ni le însușim pentru ca mai apoi să le împărtășim cu ceilalți așa cum și ei la rândul lor au făcut-o.
Întrebări sunt pe pământ mai multe decât

Prostituata

M-am întrebat adesea de ce fac prostituatele ceea ce fac. Nu reușeam să concep că cineva ar putea să se prostitueze din pura plăcere de a face sex. Și într-o zi m-am gândit altfel.

Majoritatea prostituatelor fac sex pentru bani. La bază, asta înseamnă prostituția.

Și cu toate astea ceva nu pare în regulă. Poate că prostituția este un concept cu mult mai extins decât atât.

Zilele trecute ascultam o canadiancă vorbind despre oamenii din țara noastră care, spunea ea, cumpără diverse lucruri pentru că le plac, pe când în țara ei,

Și începe furtuna...

Înainte de orice furtună sănătoasă, un calm incredibil se împrăștie încet în toată atmosfera. O liniște care cuprinde totul ca într-o îmbrățișare surdă. Norii se furișează abili pe cerul azur al zilei de vară și înainte să-ți dai seama ce se întâmplă, înainte să te bucuri că arșița se domolește, primii stropi de apă cristalină ating pământul. Auzi doar doi sau trei și crezi că nu poate să fie rău. Sunt doar câțiva picuri.
Îți vezi de treabă fără să bagi în seamă ce se întâmplă și când

O dată, de două ori... Adjudecat!

Se întâmplă mereu să avem eșecuri. Zi de zi ne scapă câte ceva și trebuie să revenim asupra acelui lucru pentru a-l corecta. Nu știu din ce motive, cu unele lucruri suntem mai neglijenți decât cu altele. Suntem focusați prea mult pe lucrurile importante și mai puțin pe micile piese de puzzle care ne întregesc fiecare zi.
Uităm să respirăm. Uităm să ne oprim pentru câteva clipe și să admirăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Uităm de natură, uităm de liniște, uităm de gânduri și ne cufundăm din ce în ce mai mult într-o agitație continuă.
Ajungem acasă extenuați după o zi în care toată această agitație mănâncă la propriu din energia cu care ne trezim dimineața. Ajungem la sfârșitul unei

Am ceva împotrivă!

Cineva are chef de glume proaste. Știi cum se spune că ai dreptul să te exprimi liber? Ei bine se pare că un vecin de-al meu nu e de-acord cu asta. De vreo săptămână mă chinui să fac cunoscută adresa acestui blog pentru că m-am hotărât să nu mai stau sub norișorul de fum care mă înconjura. Inițial am apelat la site-uri de profil pentru a lăsa și acolo adresa. Câțiva oameni se pare că deja citesc în fiecare zi blogul și vă mulțumesc pentru asta.
Și într-o zi săptămâna

Confesiuni

Ajută-mă să gândesc

Dacă am putea să gândim pe bani poate că am putea deveni bogați cu mult mai ușor. Unii oameni își vând gândurile pe bani frumoși. Alții vând povești concepute dintr-o inventivitate pe care am invidiat-o mereu la oameni. Aș vrea să creez povești neadevărate. Aș vrea dar oricât aș încerca nu reușesc să nu pun o părticică din mine în toate poveștile pe care le spun sau le scriu.

E prea personal - spun unii oameni. Eu însă cred că asta mă face să fiu "ceva diferit " față de ceea ce se scrie și se citește în fiecare zi. Și îmi place asta. Îmi place că pot să fiu personală. Vreau să cred că astfel reușesc să îi fac pe oameni să se apropie de mine și să aibă încrederea necesară pentru a-mi cere sfaturi.

De cele mai multe ori nu vreau să dau sfaturi. Cred că

Dragoste vs. Gelozie

Iubim. Iubim oamenii pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce fac, pentru ceea ce cred și pentru ceea ce nu cred. Iubim oamenii pentru că pur și simplu nu cunoaștem alt mod de a ne exprima. Iubim și ne place să credem că Destinul sau Dumnezeu sau Karma ne-a făcut să iubim. Și oricât de nobil ar fi acest sentiment, mereu ne găsim justificări în el pentru multe lucruri care nu au nimic de-a face cu dragostea.
Iubirea e un amalgam impresionant de sentimente bune, o mângâiere pentru suflet, o stare ce ne cuprinde și care ne face cu adevărat fericiți. Iubirea, așa cum spune și biblia : "Corinteni 13:4-7. “Dragostea este foarte răbdătoare și bună, niciodată geloasă sau invidioasă; ea nu se laudă niciodată, nici nu se fălește, niciodată nu e trufașă ori egoistă ori necuviincioasă. Dragostea nu ține morțiș să i se facă pe voie. Nu este iritabilă și nici susceptibilă. Nu poartă pică și aproape că nici nu bagă în seamă greșelile altora. Niciodată nu se bucură de nedreptate, ci este în culmea fericirii ori de câte ori învinge adevărul."

Concediu de la viață

Viața mea e o călătorie. Una mai lungă decât aș fi crezut. O călătorie mare făcută din mii și mii de călătorii mai mici. Și nu doar la figurat ci și la propriu. Sunt doi ani de când bătătoresc cărările țării. Doi ani de când am plecat de-acasă simțindu-mă ca într-o vacanță, plină de speranțe, plină de vise, cu copilăria în bagaj și cu puterea în minte. Aveam dorințe. Dorințe de cunoaștere, de a reuși să arăt ceea ce pot, dorința imensă de a demonstra că nu sunt doar un copil cu câteva gânduri în plus.
Am plecat cu câteva haine în valiză și cam atât. Nu știam ce voi găsi și nici nu puteam să bănuiesc ceea ce urma să se întâmple. Nu știam că valiza și drumul vor deveni în timp un stil de viață. Așteptam cu nerăbdare noile călătorii, oamenii pe care îi descopeream, luptele pe care le duceam cu mine însămi și cu ceilalți pentru a demonstra că dincolo de un corp de 21 de ani se afla și o minte puțin mai bătrână.
Am plecat dintr-un univers sumbru. Un univers mental pe care singură mi-l creasem. Un fel de închisoare mentală și socială din care nu vedeam nici o scăpare. Poate tocmai de aceea provocarea de a lua țara în piept și la propriu și la figurat a venit ca un duș rece într-o zi toridă.

Minte-mă!

Ne place să credem despre noi că suntem buni. Dar suntem cu adevărat ceea ce spunem că suntem? Avem fiecare dintre noi o parte din Narcis, o parte care nu ne lasă mereu să ne vedem cu adevărat așa cum suntem, obiectiv, realist, credibil.
Suntem ceea ce văd ceilalți că suntem, nu ceea ce credem noi despre noi. De ce? Simplu! Pentru că ne raportăm mereu la societate. La ceea ce ne înconjoară. Oamenii din jurul nostru sunt cei care ne reflectă. Acționăm de multe ori fără să ne gândim cum percep ceilalți acele acțiuni. Cele mai multe dintre ele sunt inconștiente. Acele mici lucruri pe care nu le putem mima. Acele lucruri constante din personalitatea și caracterul nostru.
E adevărat că nu suntem întru totul ceea ce spun oamenii că suntem dar de cele mai multe ori impresia greșită și-o formează pentru că ne străduim prea mult să fim învăluiți de lucruri pe care credem noi că le-ar aprecia lumea.

Mă vând! Cine mă cumpără?

În țara orbilor, chiorul e împărat. Am văzut de ceva vreme un film care m-a pus puțin pe gânduri. In time îi spune și chiar dacă acțiunea nu e nici pe departe atât de impresionantă cum aș fi crezut, idea de bază e genială. Filmul arată cum lumea muncește pentru timp și plătește cu el tot ce vrea să cumpere. Adică, literalmente cu timp. Personajele aveau un ceas afișat pe piele care număra, spre disperarea multora, secundele pe care le mai aveau de trăit. Ei bine, e de gândit aspectul acesta. Până la urmă nu e tocmai SCIENCE FICTION acțiunea filmului așa cum am crezut la început. Am stat zilele trecute și m-am gândit mai mult la filmul acesta pentru că am realizat că după 15 ore de muncă din care vreo 8 de condus am picat obosită din picioare direct în pat și nu am mai fost în stare să mă ridic de acolo 12 ore.

Poftiți la teatru!

Căutăm fericirea! O afirmație pe baza căreia nimeni nu comentează niciodată. Nu am auzit pe nimeni să nege asta vreodată. Puțin dintre noi mai căutăm și fericirea altora ci mai degrabă ne aruncăm în lupte prostești și infinite pentru propria noastră fericire. Ne murdărim până la coate de orice lucru, gând, sentiment pentru fericirea noastră dar când vine vorba de altcineva devenim dintr-o dată delicați și vrem să ne punem mănuși, sau mai bine, încercăm să nu punem mâna deloc la căutare. Pe zi ce trece ajungem să ne comportăm din ce în ce mai mult precum animalele și din ce în ce mai puțin ca oamenii. Și nu spun asta ca o jignire a celorlalți ci mă includ în categoria asta. Analogia cu animalele vine din faptul că nu ne mai lăsăm sentimentele să ne copleșească. Până și câinii își arată afecțiunea față de stăpânii lor. Noi în schimb...

Pantofi negri pentru rochie albă

Fericirea se împarte la doi. Sau, după părerile altora, se înmulțește cu doi. Când? Din ziua în care spui DA! în fața stării civile, în fața preotului și în fața oamenilor prezenți: părinți, frați, surori, martori și așa mai departe. Nu o să pot uita niciodată fraza pe care am învățat-o la educație civică în școala generală : căsătoria este celula de bază a societății. Și totuși, după atâta vreme stau și mă gândesc. Oare nu oamenii sunt celula de bază a societății? Ce deosebește un om singur de un om căsătorit? Oare cei doi oameni căsătoriți nu sunt și ei indivizi la rândul lor? Oare faptul că împart o casă și se numesc rude din momentul în care au semnat niște acte și au spus DA! le da drepturi în plus și le șterge individualitatea și personalitatea? Eu vreau să cred că nu! Vreau să cred că cei care optează să spună acel DA! o fac pentru că indiferent de acte sau de martori sau de familie, cred cu tărie în ei înșiși dar mai ales în relația pe care au construit-o de-a lungul timpului. Vreau să cred că acel moment în care semnezi acel act, o faci pentru că vrei să tragi o concluzie după o perioadă în care ai adunat sentimente.

Uitând de uitare

Cine cunoaște adevărata natură a uitării? Cine știe exact cum funcționează ea? De ce unele lucruri ne ies din memorie chiar dacă ne străduim să le ținem în mintea noastră pentru totdeauna, iar altele ne rămân lipite de gânduri chiar dacă ne prefacem că le-am uitat? De ce nu putem uita ceea ce ne doare? De ce nu ne putem bucura mereu de momentele frumoase pe care le-am trăit? Și poate că până la urmă uitarea nu e o problemă... uitarea trecutului cu totul. Putem uita. Suntem oameni și nu ne putem folosi de întreaga capacitate a creierului nostru dar vreau să cred cu tot dinadinsul că sufletul nostru va rămâne mereu cel care nu-și va găsi niciodată uitarea. Mintea poate uita o mulțime de lucruri...

Adevăr sau provocare?

Oameni... de toate tipurile, de toate felurile, de toate genurile, feluri și feluri de personalități. Și niciodată suficient timp pentru a cunoaște totul. Pe zi ce trece adun în cutia cu pantofi fel și fel de idei despre cum sunt oamenii și niciodată nu ajung la un rezultat. Cel puțin nu altul decât acela că nu există un rezultat comun și că pe măsură ce înțeleg mai multe descopăr că știu din ce în ce mai puțin. Și încerc să mă scufund în marea de oameni pentru a înțelege și a cunoaște. Poate că ar fi trebuit să studiez psihologia în timp ce pierdeam vremea pe drumurile dintre facultatea de jurnalistică și casă. Poate că visul meu de a deveni scriitor cu acte în regulă nu era decât o prostie. Până la urmă nu școala te face scriitor sau jurnalist ci oamenii.

Cumpăr zâmbete!

Cineva mi-a spus azi să zâmbesc.
N-am răspuns înapoi. Nici cu un zâmbet, nici cu o explicație, nici cu un gest. Am răspuns prin tăcere și doar un fel de oftat înăbușit. Am fost mult prea capturată de gânduri ca să mă pot gândi la cuvantul acela. Mă îngropasem în câteva gânduri agitate și îngrămădite în câteva minute pe care le aveam la dispoziție ca să tac. Sunt rare momentele, din ce în ce mai rare, în care avem timp să nu spunem nimic și doar să ascultăm.
Niciodată nu mi-a plăcut să vorbesc mult dar în ultima vreme nu am avut încotro. Munca își are rădăcinile în comunicare. Orice muncă, nu doar a mea. Și nu am fost un om sociabil, nu mă pot lăuda cu tone de prieteni, nu sunt niciodată prezentă la evenimentele importante din viața oamenilor. Dar în schimb mă pot lăuda cu faptul că toată acea tăcere acumulată își coace acum roadele și le pot culege cu drag.
Nu tac pentru că nu vreau să vorbesc ci tac pentru că vreau să ascult. În timp am realizat că oamenii au atât de multe de oferit dacă stai să îi asculți de undeva dintr-un colț în penumbră. Poate și pentru că am fost forțată să tac într-o vreme, am învățat să ascult în liniște. Și mai mult decât orice, ascultatul a facut din mine un om destul de interesant, zic eu.

Inocenta

INOCENT  -  Care nu face nici un rău; predispus să facă numai bine; curat la suflet; candid

Definita din dictionarul explicativ al limbii romane, ca deobicei, nu reuseste sa explice adevaratul sens al cuvantului. Daca ar fi dupa mine, as putea sa expun o gramada de lucruri despre inocenta.
Asa ca, o sa incep cu inceputul.

Ne nastem cu inocenta. Poate ca dintre toate, cea mai pura forma de inocenta e cea care domiua orice chip de copil. Suntem inconjurati de un norisor de puritate si nu suntem inca atinsi de realitatea care in timp ne cuprinde si ne alunga acel norisor. La inceput, inocenta ne este intretinuta de parinti si de rude, apoi, cand incepem sa intelegem cate ceva din acele sunete ciudate pe care le auzim iesind dintre buzele celor dragi, magia incepe sa dispara.Copiii dau din suflet, impart din suflet tot ce au, plang daca vor sa planga, rad cand simt fericirea si armonia in jurul lor. Nu intenstioneaza niciodata sa minta sau sa se ascunda. Si asta este extraodrinar.

Dupa ce crestem, pe masura ce anii trec, ne pierdem din ce in ce mai mult inocenta. Ajungem la gradinita, trecem prin ea usor si pastram o parte din norisor langa noi, apoi incepem scoala si odata cu asta, incepem sa ne comparam cu ceilalti, inevitabil...
Si de-aici, inocenta isi gaseste sfarsitul. Ceea ce odata era adorabil incepe sa devina o problema. Nu suntem mereu pregatiti pentru ceea ce ne asteapta. Nici un parinte nu va sti vreodata cum sa te invete sa nu fii naiv si nici un parinte nu te va indemna spre lucruri care ei stiu cu siguranta te vor rani. Asa ca ne vor indemna mereu sa punem la indoiala ceea ce auzim si sa fim mai rezervati in ceea ce priveste lumea din jurul nostru.
Mi-am pierdut inocenta mai devreme decat trebuia si din experientele acelea am inteles un lucru : niciodata nu poti avea incredere oarba in oamenii din jur, indiferent cine sunt ei. Daca pana la o varsta era in stare sa las in mainile altora ceea  ce sunt si ceea ce ma reprezinta, de la un moment dat nu am mai avut curajul sa fac asta.
De ce? Pentru ca nu toata lumea e dispusa sa "faca numai bine". Sau este dispusa dar sa faca bine pentru sine si nu pentru cei care sunt in jurul lor. De cele mai multe ori, binele nostru nu este si binele celorlalti. Si se pare ca din pacate, trebuie sa ajung sa spun ca egoismul incepe sa ne domine din ce in ce mai mult.
Pierdem inocenta in favoarea egoismului. Si intrigant este ca dupa toate astea ajungem la un moment dat sa dam piept cu dragostea. Dragostea care nu ar trebui sa cunoasca limitele egoismilui si in care inocenta trebuie sa fie debordanta.
Si o luam de la inceput.
Relatiile incep inocent. Defapt, relatiile frumoase incep inocent. Cu o privire timida aruncata pe ascuns, cateva cuvinte atent selectionate, gandite si rasgandite, apoi o seara romantica, o plimbare in parc, multa comunicare lipsita de orice egoism si multa multa daruire. Practic, la inceputul oricarei relatii te daruiesti dezinteresat. iti daruiesti sincer ceea ce esti, ceea ce crezi ca ai mai bun si speri pana la capat ca cealalta persoana o sa primeasca lucrurile asa cum ai vrut sa le trimiti spre ea.
La inceput, toate lucrurile sunt inocente. Prima atingere, prima imbratisare, primul sarut, prima seara de dragoste. Insa pe parcurs, pe masura ce relatia creste, uitam de acea inocenta si o dam la o parte si de data asta o facem pentru altceva: pentru personalitate si suprematie.
Merita oare sa ne pierdem inocenta? Si daca merita, pentru ce suntem dispusi sa o perdem?

Ambitia

Se facea ca era cu mult inainte de ceea ce imi aduc aminte in detaliu. Se facea ca traiam povesti cu oameni, nu cu printi si printese, intr-o lume rea si buna in acelasi timp. Se facea, tot in vremea aceea, ca toate cuvintele trebuiau inghitite cand venea vorba de pareri, dorinte sau concluzii. Se facea ca putina lume asculta la ceea ce aveam eu de spus. Eu, un copil cu ochii mari si urechile si mai mari spre surprinderea ulterioara a tuturor.

Era vremea cand toti in jurul meu ma priveau ca pe un mic nimeni pe care poti sa-l dai putin mai intr-o parte si care stiai sigur ca va ramane acolo pentru ca - nu-i asa? - pe nimeni nu interesa parerea ce abia astepta sa se nasca dintre buzele mele.

Asta era acum noua ani mai exact, o vreme care acum imi pare rupta dintr-o alta viata. Atat de departe incat, dupa lupte imense cu mine si cu memoria mea blestemata, am ajuns sa cred uneori ca am visat doar. Au fost noua ani lungi dar si extrem de productivi daca stau sa ma uit la firimiturile pe care mi le-am lasat pe drum.

Am fost un copil interesant pentru doi oameni si cam atat. Pentru altii am fost doar un copil, pentru unii am fost o pacoste, pentru altii o prea mare responsabilitate. Pana intr-o zi...

Mi-e dor sa-mi fie dor de tine

Daca asa ceva e posibil...

Pentru mine e. E starea care ma cuprinde dupa un timp intr-o relatie - fie ea de orice tip, gen sau rasa :) -si care nu poate fi pe deplin inteleasa de oamenii normali. Si aici, ca sa nu jignesc pe nimeni, ma refer strict la persoanele care se definesc mai bine prin prezenta celorlalti in jurul lor. La persoanele care petrec mai mult timp analizandu-i pe ceilalti decat o fac cu sine. La oamenii carora nu le place in mod deosebit sa petreaca timp cu ei insisi.

Si mie imi place asta! Nu ca un cult al ego-ului sau din narcisism cum ar spune unii ci ca o eliberare din captura realitatii zilnice si ca o metoda se sedimentare a tuturor lucrurilor acumulate de-a lungul unei perioade de timp.

E timpul meu petrecut cu mine. Suna ciudat dar rezultatul unei astfel de intalniri se dovedeste a fi de fiecare data extrem de productiva, mai ales dupa o perioada agitata. Acumulez in fiecare zi informatii. O gramada. Poate prea multa datorita memoriei mele dezvoltate - uite ca ma si laud :).

Promisiuni

De multe ori promitem lucruri. Lucruri importante, banalitati, lucruri inutile. Promitem si in clipa in care facem acea promisiune stim sigur ca ne vom simti legati de un compromis. Un compromis facut cu noi insine pentru binele altcuiva. Facem promisiuni de cele mai multe ori de dragul altor persoane si mult prea rar de dragul nostru.

La fel ca toata lumea, si eu la randul meu am promis multe. Dar spre deosebire de restul mi-am promis mie cele mai multe dintre lucruri. Ca nu o sa mai plang, ca nu o sa mai fiu trista, ca nu o sa ma las doborata de realitatea meschina din fiecare om in parte, ca o sa scriu mereu, ca o sa fiu un om spiritual, ca voi incerca in fiecare zi sa lupt pentru un echilibru in mine insami. Un echilibru dupa care tanjesc inca de cand am inceput sa inteleg ca toate lucrurile au cel putin doua fete.

Prieteni si prietenii

Doi oameni sunt prieteni!

Veche dilema si dupa cum se pare, va fi si vesnica.
Cineva spunea de mult: "Se spune ca intre doua persoane de sex opus nu poate exista un sentiment de simpla prietenie." Pe-atunci, cu 7 ani mai tanara si tot cu 7 ani mai naiva credeam ca se poate si eram gata sa demonstrez asta cu toate ca nu am primit ocazia decat mult mai tarziu. Si am demonstrat-o! Am putut sa spun ca DA! intre doi oameni - un baiat si o fata - poate exista o simpla - sau complicata - prietenie. Genul acela de relatie in care toate lucrurile merg frumos si in care nimeni nu da explicatii pentru nimic. Prietenia in care comunicarea despre sentimente reciproce lipseste cu desavarsire sau se intampla, pur ocazional si strict prin comunicare non-verbala.

Ploaie de ... nimicuri...

Ploua atat de mohorat de parca intreaga tristete a planetei s-a imprastiat peste cer. Ploua marunt, rece si cu rabdare. E asa de cateva saptamani. N-am mai vazut soarele parca de un an intreg si mi-e mereu frig. Un frig ce nu vine neaparat de afara. Ploua in gandurile mele cu imagini. Amintiri. Mici fragmente de sunet sau imagine mi se scurg din gand incet, ca si ploaia si imi uda tavanul albastru inchis acum de culoarea fumului de tigara.

Tavanul meu patat si impregnat cu fum... fumul mintii mele prea aglomerate si mereu insetata de ganduri, ganduri peste ganduri in piramide infinite. Mai trag un fum prelung din tigare si il las sa se imprastie in aerul cald din casa impreuna cu o mica tornada de ganduri.

Acum un an pe vremea asta ma pregateam de licenta. absurd sau nu, prin munca asidua si nu de invatare ci munca efectiva, cu oameni, cu cifre, cu statistici, cu ... multe multe masti puse una peste alta. Masti colectate cu grija in timp si purtate si raspurtate si care nu vor sa se toceasca niciodata. Acum un an jucam o multime de roluri...

Dor de mare

Stii cum e cand te trezesti intr-o dimineata si odata cu tine se trezeste si dorul? Ei bine, cam asa m-am trezit eu in dimineata asta. Un dor nebun sa ma urc in masina si sa zbor pana la malul marii... dorul acela nebun de a mirosi sare si alge si nisip. Dor de un rasarit somnoros...

As pleca... ACUM, si nu mai tarziu de-atat... as zbura cat pot de repede. Pacat ca responsabilitatea ucide vise, si dupa ce m-am trezit cu dor, am adormit la loc cu realitatea. Realitatea zice ca e nebunie curata sa pleci cu 150 de lei in buzunar pana la mare si inapoi pentru trei zile si mai zice ca e iresponsabil sa alergi dupa vise mici si efemere cand visele mari se construiesc in timp si cu rabdarea lui Sisif...

Vise mari, vise mici... vise car traiesc doar cateva ore... mai exact... doua ore...

Pacat ca odata cu visul nu a murit si dorul...

Dorul de mare...

Decizii, decizii, decizii...

Se spune despre balante ca sunt mereu nehotarate. Din pacate, este adevarat, si spun asta din proprie experienta. E usor sa ma judeci cand vine vorba de a ma pune in fata unei decizii. Dar nu pentru ca nu stiu ce e cu mine pe pamantul asta ci pentru ca mereu gasesc sute si sute de argumente pro si contra pentru orice problema.

E chinuitor uneori. Si chinul nu vine numai din luarea deciziilor ci si din sustinerea lor pana la capat fara sa ma mai intorc asupra lor. E atat de enervant sa nu te simti pe picioarele tale decizionale mai ales cand de deciziile tale depinde si moralul celor din jurul tau.

M-am prefacut de saptamani intregi ca sunt bine, ca nu ma intereseaza, ca e usor, ca s-a terminat si ca stiam de mult timp ce o sa se intample. Eram hotarata sa infrunt orice va veni pentru ca stiam ca va durea. Ma pregateam de ani de zile pentru lucrul asta. intr-un mod ciudat, am si asteptat ca lucrurile sa se intample pentru ca voiam sa imi demonstrez ca sunt tare si ca nu nimeni ma poate dobori atat de usor, cu atat mai putin familia.

Razbunare si morala

"Eu iubesc, ce-i drept, trădarea, dar urăsc pe trădător" - Iulius Caesar

Poate ca tradarea poate fi dulce pentru unii desi pentru mine e amara din orice parte as vedea-o. Si totusi e imposibil sa treci prin viata fara ca cineva sa te tradeze. Si de cele mai multe ori te tradeaza tocmai cine nu te astepti. Cei mai apropiati oameni, cei care se presupune ca ar trebui sa iti fie alaturi la bine si la greu. Cei care aparent sunt cei in care poti sa ai cea mai mare incredere. Si pana la urma e normal pentru ca tradarea lor doare cel mai tare, pentru ca in acesti oameni ne punem in fiecare zi sperantele.

Sacrificiu

Se întâmplă mereu să găsești câte o justificare pentru a fi egoist. Mereu și mereu ne pierdem timpul găsind scuze patetice de genul : " e vital ceea ce am de făcut și nu pot lăsa baltă lucrul ăsta" sau "mă simt prea bine acum ca să renunț la asta".

Realizez pe zi ce trece că suntem din ce în ce mai egoiști. Ne gândim mereu la binele nostru și ignoram din ce în ce mai mult dorințele celorlalți. Când eram copii dădeam cu mai multă ușurință jucăriile noastre, împărțeam mai ușor ciocolata sau bomboanele chiar dacă erau puține, nu aveam dorința de a poseda lucruri.

Pe măsură ce creștem, realitatea de zi cu zi ne împinge să ne dorim lucruri. Din ce în ce mai multe lucruri materiale de care să ne înconjurăm și care în realitate nu ne ajută cu nimic. Cu cât creștem mai mult cu atât egoismul nostru crește mai tare.

Incipit

Orice început e minunat.

Mai ales când vine vorba de cunoaștere. E fascinant cum te poate captiva un lucru și cum îți poate atrage întreaga atenție. De cele mai multe ori mă atrag oamenii. Tineri, bătrâni, cu bani, fără bani, căsătoriți, singuri, gay, heterosexuali, pesimiști, optimiști, triști, fericiți... mai pe scurt, orice gen de om care are ceva de spus.

Sunt un om al opiniilor, un om al concluziilor. Un om care caută oameni pentru asta. Mă amestec între ei chiar și numai pentru a privi. Cu cât privesc mai mult și tac mai puțin cu atât înțeleg mai multe. E uimitor cât de multe spune comportamentul nostru despre noi.

Totul...

Poate e prea mult spus "TOTUL" ... Nici cei mai buni oratori nu spun întotdeauna TOTUL, și nu neapărat ca să se ascundă ci pur și simplu pentru că acest TOT e mult prea vast ca să poată fi cuprins. Trăim într-o lume în care totul se întâmplă în mare viteză și ajungem să nu mai avem timp pentru mai nimic. Facem o grămadă de nimicuri zi de zi, ne umplem mințile cu o mulțime de lucruri pe care de cele mai multe ori le uităm până a doua zi.

Acest TOT la care mă refer mai sus este defapt mulțimea tuturor lucrurilor și gândurilor care sunt independente de realitatea monotonă de zi cu zi. Nu vreau să scriu despre televizor, reviste, ziare, politică... Poate că unora li se pare trist că nu mă interesează mondenul dar din păcate nu sunt construită pe valorile generației McDonald`s.

Deci... cum spuneam... TOTUL... și acest tot trebuie să aibă și un început.

Așa că...