"Am iubit destul, acum mă odihnesc!"

"Ascultă oraşul!"
Asta îmi spunea cineva zilele astea. Şi am făcut-o. Chiar dacă era noapte, pustiu şi frig. Mi-am ascultat proprii paşi călcând pe asfaltul îngheţat, Sunetul pe care-l făceau cizmele de iarnă dezlipindu-se de pojghiţa subţire de gheaţă. Propria-mi respiraţie uneori agitată alteori semănând cu un oftat prelung. Vocile din depărtare ale oamenilor care plecau din cluburi. Sunetul dezamăgirii de pe chipurile lor obosite după o noapte de agitaţie în mijlocul hormonilor şi al muzicii. Basul unei boxe în depărtare. Râsetul unei fete zgribulindu-se de frig când păşeşte afară în noapte.
Şi liniştea. Acea completare pe care numai noaptea

Rămâi...

Te vreau când pleci

Şi nu te vreau când stai

Căci dragostea pe care-o dai

Îmi încălzeşte gânduri reci

Şi-abia atunci când pleci

                           Rămâi...

Mi-e dor, dar nu e dor nebun

E-un dor mărunt şi dulce

Ce mă străbate cald şi rece

Când gândurile îmi adun

Şi sentimente mă răpun

                           Feroce...

P.S. Sunt aici!