Tremur.
Să fie de emoții? De frică? De frig?
Nu cred că mai contează. Încerc cu disperare să mă opresc dar mușchii nu vor să mă mai asculte. Îmi vine să o iau la fugă dar nu mă mișc. Nu vreau să îi dau satisfacție!
- Fugi, știu că și-e frică!
Mintea mea râde cu iz diabolic de încercările mele inutile de a mă calma.
Mi-o făcusem cu mâna mea. Ce mai puteam cere? Știam la ce mă expun. Întotdeauna am știut. Și cu toate astea mintea mea galopa fericită și inundată de tereri și panică. Ce făceam? Nimic în mod deosebit. Mereu am încercat să mă lupt cu propria mea minte. E ca un fel de război interminabil pe care dacă vreau pot să îl pun pe pauză uneori. De data asta însă, ghilotina se apropia periculos de un verdict final după atâția ani de bătălii.
