"Am iubit destul, acum mă odihnesc!"

"Ascultă oraşul!"
Asta îmi spunea cineva zilele astea. Şi am făcut-o. Chiar dacă era noapte, pustiu şi frig. Mi-am ascultat proprii paşi călcând pe asfaltul îngheţat, Sunetul pe care-l făceau cizmele de iarnă dezlipindu-se de pojghiţa subţire de gheaţă. Propria-mi respiraţie uneori agitată alteori semănând cu un oftat prelung. Vocile din depărtare ale oamenilor care plecau din cluburi. Sunetul dezamăgirii de pe chipurile lor obosite după o noapte de agitaţie în mijlocul hormonilor şi al muzicii. Basul unei boxe în depărtare. Râsetul unei fete zgribulindu-se de frig când păşeşte afară în noapte.
Şi liniştea. Acea completare pe care numai noaptea

Rămâi...

Te vreau când pleci

Şi nu te vreau când stai

Căci dragostea pe care-o dai

Îmi încălzeşte gânduri reci

Şi-abia atunci când pleci

                           Rămâi...

Mi-e dor, dar nu e dor nebun

E-un dor mărunt şi dulce

Ce mă străbate cald şi rece

Când gândurile îmi adun

Şi sentimente mă răpun

                           Feroce...

P.S. Sunt aici!

Război

Orice armistițiu se termină. Pacea nu va ține pentru totdeauna. Pacea e doar o iluzie, o pauză între două războaie. Și lupte sunt destule însă întrebarea va rămâne mereu aceeași : care din ele e cea pentru care merită să irosești energie?
Puterea. Dominația. O luptă care va ajunge până la urmă să ne mănânce și puțina umanitate pe care o mai avem. Cu toate astea, nu pot să nu mă întreb : suntem cu adevărat pregătiți să dominăm? Vrem să îi dominăm pe ceilalți până nu ne vom putea domina pe noi înșine?
Nu contează însă. Ne aruncăm orbiți de promisiunea puterii într-o luptă absurdă care în final nu va face altceva decât să ne înghită. Războiul este mereu cel care va câștiga. Până și cei care se cred învingători își numără victimele la sfârșit. Și în fond, o luptă cu victime poate fi una victorioasă?

Armistițiu - partea IV

De data asta nu mai era cazul să o consolez. Ceea ce ne apropiase cândva nu mai e suficient de data asta. Acum parcă nu mă mai simt capabil să o consolez pentru că nefericirea mea e la fel de mare ca a ei. Deși nu o pot vedea din cauza întunericului, îi simt nefericirea emanată din cuvinte, din voce, din tăcerea ce se așternuse după ultimele ei cuvinte.

E nefericită la fel ca și mine. Și poate că abia acum înțeleg cu adevărat că era posibil ca nefericirea asta să nu fie vindecabilă. Poate că nici nu trebuie să fie. Poate că are dreptate și nu numai universul trebuie să lucreze ci și noi trebuia să ne aducem contribuția la ceea ce Destinul construise pentru noi. Și acum, ca doi oameni defecți stăm pe

Armistițiu - partea III

”    - E mai bine să fie întuneric. Ce puțin așa nu trebuie să ne privim în ochi chiar dacă nu vrem să ne mințim. E mai ușor să nu trebuiască să îi spun ce gândesc și să o privesc în ochi în același timp. De data asta cel puțin. Alteori îmi era atât de ușor să o las să pătrundă cu privirea în ochii mei pentru că știam că îmi putea citi sufletul. Putea oricând să-mi spună cu detașare că făceam o glumă sau că ocolesc un răspuns atunci când se uita la mine. La început, când abia ne cunoscuserăm mi se părea atât de inconfortabil. În timp am început să apreciez lucrul acesta la ea din ce în ce mai mult. Adoram felul în care mă citea și cu toate astea reușea cumva să mă facă să mă simt liber în gândurile mele. Liber să fiu eu așa cum nu am reușit să fiu cu nimeni până să o întâlnesc pe ea.

Aș vrea să o pot citi și eu pe ea acum. E undeva în bezna din cameră pierdută în așternuturile patului în care de fiecare dată mă pierdeam și eu. Azi însă, în ciuda

Armistițiu - partea II

Nu mă deranja tăcerea. Din contră. De multe ori tăcerea ce se așternea între noi era precum acel calm pe care doar pe chipul unui copil adormit în brațele mamei îl găsești. Tăcerea fusese multă vreme o recunoaștere a fericirii, un fel de a ne spune unul altuia că suntem acolo unul pentru altul și că indiferent de cuvinte, sentimentele vorbesc cu mult mai mult decât am fi crezut vreodată. Tăcerea era modul în care ne spuneam că suntem de acord cu ceea ce suntem și cu ceea ce simțim. Tăcerea era poate cel mai plăcut mod de a ne lăsa sentimentele să vorbească.

Așa că azi, nu tăcerea mă deranjează ci distanța. E la câțiva metri de mine, tolănit într-un scaun, fixând un punct invizibil în care își imaginează că sunt eu. Nu se uită în direcția mea deși nu realizează asta. Se uită undeva în partea dreaptă a patului. Eu în schimb stau sprijinită de

Armistițiu - partea I

-          Știi că nu mă mai străduiesc să înțeleg? Îmi spune aprinzându-și țigarea cu ochii aproape închiși. Era atât de întuneric în cameră încât lumina de la flacără părea un felinar pe o stradă cufundată în beznă.

-          Ce vrei să spui? Că nu te mai interesează? L-am întrebat cu vocea cuprinsă de o urmă de dezamăgire.

Aruncă bricheta pe masă și se așează pe scaun. Zâmbește în colțul gurii ștrengar ca de obicei. Vrea să mă lase să cred că nu îi pasă dar știe și el că nu pot să cred așa ceva. Știe că îl cunosc mai bine decât și-ar fi dorit vreodată dar se preface totuși pentru că și lui ca și mie îi place jocul pe care îl jucăm ajutați de propriile noastre cuvinte.

-          Am încetat să mă mai întreb de ce noi doi, de ce acum sau de ce așa. Mi se pare puțin important motivul. Am ajuns să cred că așa trebuie să fie, înțelegi? Că indiferent de ceea ce facem sau ceea ce am făcut până acum, acel moment în care te-am văzut prima dată a trebuit să fie exact așa cum a fost. Plin de tot ceea ce îmi lipsise de-a lungul timpului. Plin de tot ceea ce mi-am dorit atât de mult pentru mine. La fel ca tot ceea ce a urmat după el. Ridică din umeri ca și când ar încerca să își susțină afirmația prin gestul lui.

-          Inclusiv ceea ce se întâmplă acum? Am făcut o pauză ca să

Nesaț

Un bebeluș agățat de sfârcul mamei sale, un copil mâncând pe furiș ciocolată înainte de masă, un adolescent furișându-se în spatele blocului ca să fumeze, un student sărutându-și iubita în timpul unui curs, un cerșetor mușcând dintr-o pâine primită de la un trecător, un tată îmbrățișându-și copiii și soția când se întoarce dintr-o delegație după o lună, un bunic citindu-le povești nepoților seara înainte de culcare.

Senzația de ”sete” care mă cuprinde uneori e comparabilă cu toate lucrurile astea. Sete de cuvinte, sete de tăcere, sete de cunoaștere, sete de certitudini, sete de liniște, de iubire, de siguranță. O sete care nu se compară cu prea multe lucruri. O sete ce nu poate fi niciodată

Cuvinte mute

-          Te iubesc... i-am șoptit stins văzându-i chipul chinuit în timp ce se îndepărta de scara trenului care își relua drumul monoton prin țară, neavând grija destinelor pe care le poartă cu el.

Nu mi-am putut scoate din minte multă vreme gestul lui la auzul cuvintelor mele. Și-a pus palma peste obraz ca și când ar fi încercat să se consoleze singur pentru ceva ce nu puteam înțelege. Privirea lui pierdută îmi urmărea plecarea cu cea mai pură expresie de părere de rău pe care am văzut-o vreodată la cineva.

M-am întrebat multă vreme de ce a făcut asta și de ce ar fi avut nevoie de consolare. M-a bântuit idea că era prea devreme pentru asta și că nu am lăsat deloc rațiunea să-și facă loc în lumea gândurilor mele învolburate de ultimele zile petrecute cu el. Fusese magic. Fiecare gest de-al lui mă  înconjura cu o pace sublimă pe care o credeam imposibilă. Îmi trăisem visul, filmul acela romantic la care orice femeie speră și care îi aduce agonia și extazul în același timp. Alături de el avusesem ocazia să uit de toate filmele pe care le văzusem până atunci pentru că își pierduseră toată valoarea în fața incontestabilei realități. El. Așa cum nu mi l-aș fi imaginat niciodată. El, singurul bărbat care a reușit vreodată să mă facă să

Ultima noapte

Încă o noapte. E ultima și de data asta nu o să mai caut motive să mă întorc. Oricum nu pot pleca în miezul nopții ca un descreierat pe străzi. Încă o noapte și apoi totul o să se termine chiar dacă știu că tăcerea nu înseamnă neapărat un final. O să ies din asta odată și-odată chiar dacă știu că nu o să plec gol ca o filă încă nescrisă de jurnal.

Pf! Jurnal, auzi! La ce mă pot gândi acum. La jurnale. Asta e treaba ei nu a mea! Am scris din cauza ei, am scris datorită ei, am scris pentru ea, am scris în cinstea ei și pentru condamnarea ei. Și stă acum lângă mine liniștită, dormind profund, aproape că nici nu respiră. Cât de gelos sunt pe somnul dulce care o înconjoară în clipele astea. Îmi pare că orice s-ar întâmpla, somnul acesta dulce și fără remușcări nu poate fi distrus de nimic pe lumea asta.

Când adoarme, la fel de bine ar putea întreg universul să doarmă pentru că nimic

Povestea unei dimineţi

-          Trage, te rog draperia înapoi!  Îmi spune sec scuturându-şi inutil ţigarea în scrumieră.

“Ţi-e frică de lumină” îmi zic în minte dar nu mă mai obosesc să vorbesc. Stă în fund pe marginea patului şi se uită la mine fără prea mare interes. Mai degrabă cercetează crăpătura dintre draperie şi geam, stresat pesemne de primele raze de soare. Primele raze ale zilei nu sunt niciodată semne bune pentru el, cu atât mai mult în seara asta. Dimineaţa e perioada în care toată energia pare să-i revină în corp cu o forţă indescriptibilă punând stăpânire pe fiecare gest pe care îl face. M-am obişnuit cu asta şi nu mai încerc de mult să îmi bat capul cu agitaţia constantă a dimineţilor. Pentru mine timpul curge la fel de suav în fiecare dimineaţă. Soarele îmi aduce zâmbetul pe buze în ciuda motivelor lui de supărare. Într-un fel, dimineaţa e atât moartea unei nopţi dar şi naşterea unei noi zile.

Fugă

Adorm...
Și dragostea se duce
Dar dorul meu e greu si dulce...

Adorm...
Și dacă vântul fuge
Las somnul să mă fure
Când noaptea curge...

Adorm
În gândurile tale mute
Adorm și n-are cine
Să-mi sărute
Visele.

Adorm...
Și când lumina zilei
Mă mângâie pe pleoape grele,
Mă las în gândurile nopții
Și mă trezesc tot lângă ele...