Adio, deci pe curând!

Oamenii se despart.
Nu e neapărat vina cuiva ci mai degrabă modul în care destinul își atinge scopul. Modul prin care ne face să înțelegem că uneori e mai bine să renunți decât să mergi înainte. Uneori puterea nu stă în a continua ci din contră în puterea de a spune STOP.
Ne despărțim de oamenii alături de care ne petrecem bucăți din viață și chiar dacă aparent o facem pentru motive mărunte, din gelozie, din orgoliu sau din nervi, toate aceste motive dispar cu timpul și ceea ce rămâne în urmă este convingerea unei alegeri corecte.
Ne legăm viața de oameni uneori cu bună știință, alteori fără

Cine sunt eu?

Îmi amintesc de mine de multe ori ca fiind ”acel cineva”  pe care mulți oameni nu au apucat să îl cunoască. Acel cineva care așteaptă mereu ceva mai bun de la oameni, care vede mereu ceva bun dar și ceva rău în oameni. Acel cineva care vrea cu tărie să creadă că binele învinge răul. Acel cineva care va apuca să vadă ”Sfârșit”-ul scris cu negru pe o întreagă pagină albă. Cineva al cărui sfârșit să fie fericit până la ”adânci bătrâneți”.

Îmi amintesc de mine de multe ori ca fiind o frază negativistă, o replică tăioasă, o lacrimă resemnată, o bucată de șervețel în buzunarul unor blugi vechi și spălăciți. Alteori mă gândesc la mine ca fiind un zâmbet îndreptat cu naivitate spre răsărit sau spre apus, ca o

Credință

Dumnezeu e pictor

Cine altcineva ar putea crea asemenea imagini ca cele pe care le văd zi de zi? Cine ar avea răbdarea necesară să ia fiecare copac și să-i vopsească fiecare frunză rând pe rând pregătindu-i de toamnă? Cine ar avea atât de multă răbdare să le desprindă una câte una și să le așeze peste pământ într-o anumită ordine de nimeni altcineva înțeleasă? Cine altcineva ar așeza sălcii lângă brazi, nuferi lângă bujori... Cine altcineva ar putea să coloreze natura în mii de nuanțe pentru ca în fiecare zi să ne surprindă cu câte o imagine? Cine altcineva cunoaște splendoarea naturii atât de bine?

Cine altcineva ne-ar putea desena chipurile așa cum le avem? Cine s-ar gândi să împrăștie peste noi atâtea sentimente, posibilități, sau chiar și infinitul...?

Dumnezeu e sculptor

Pentru că modelează în fiecare zi, cu răbdarea lui de Sisif, tot ceea ce ne înconjoară. El înalță munții și doboară câmpiile, El pune marea lângă munți, trece râurile șerpuite prin duritatea munților modelându-i și croindu-le drum spre întinsele și aridele câmpii...

El sculptează în fiecare dintre noi credința, iubirea, cunoașterea, inocența, răbdarea, compasiunea, bunătatea... Ne sculptează pe fiecare în același timp cu aceeași atenție, fără să greșească vreodată. Noi suntem lutul din mâinile sale.

Dumnezeu e muzician

Când auzi sunetul ploii lovindu-se de pământ, când asculți foșnetul vântului în frunzele pădurii, când îți ajunge la urechi ciripitul păsărilor dezmorțind natura și vestind venirea primăverii, când susurul apelor sau izbirea valurilor de țărm îți mângâie auzul, la ce anume te gândești?

Eu mă gândesc că Dumnezeu are ureche muzicală...