ÚNIC, -Ă, unici, -ce, adj. 1. Care este unul singur, numai unul în genul, de felul său. 2. Care nu poate fi asemănat cu nimic (datorită însușirilor sale excepționale); excepțional, incomparabil. [Acc. și: uníc] – Din lat. unicus, fr. unique.
Te gândești la tine ca la un produs al tuturor faptelor tale. Îți găsești fericirea în lucruri mărunte sau mari. Lucruri pe care vrei să le retrăiești în încercarea disperată de a-ți menține starea de bine. Păcat însă că unele lucruri sunt unice.
” - Vreau să țin minte chestia asta pentru totdeauna! Defapt, sunt sigură că nu o să îmi scot chestia asta din minte niciodată! I-am spus dezlipindu-mi pentru câteva secunde ochii de la șosea.”
” - Oare cum trăiesc ceilalți oameni fără ceea ce avem noi? Te întrebi vreodată? Te gândești că poate nu e corect față de ei? Că fericirea noastră înseamnă defapt ignoranța lor? Îl aud spunându-mi cu vocea scăzută prin receptorul telefonului.”
” - Uneori mă gândesc la noi ca la ceva imposibil. Și nu pentru că am impresia că visez ci pentru că nicăieri în definiția iubirii, nimeni, din toți cei care au încercat să o descrie, NIMENI nu a simțit așa ceva.”
” - Nu mai vreau să mă chinui să înțeleg de ce. În fond, chiar nu are nici o importanță de ce noi, de ce acum, de ce așa. Cel mai important e că suntem, trăim, simțim.”
”- Oare dacă nu am mai simțit asta până acum asta înseamnă că ... că nu o să o mai simt nici de acum înainte? Mă întreb în gând cu teamă...”
Fiecare om e unic. Și aduce cu sine simțăminte unice. Experiențe unice.
De ce să compari un om cu celalalt, o experiență cu cealaltă, un sentiment cu celălalt?
Când drumurile ne duc înainte ne asumăm atât unicitatea a ceea ce urmează să trăim ci și a ceea ce am trăit cândva. Comparația e cu siguranță o idee proastă...
