Ghilotina

Tremur.
Să fie de emoții? De frică? De frig?
Nu cred că mai contează. Încerc cu disperare să mă opresc dar mușchii nu vor să mă mai asculte. Îmi vine să o iau la fugă dar nu mă mișc. Nu vreau să îi dau satisfacție!
 - Fugi, știu că și-e frică!
Mintea mea râde cu iz diabolic de încercările mele inutile de a mă calma.
Mi-o făcusem cu mâna mea. Ce mai puteam cere? Știam la ce mă expun. Întotdeauna am știut. Și cu toate astea mintea mea galopa fericită și inundată de tereri și panică. Ce făceam? Nimic în mod deosebit. Mereu am încercat să mă lupt cu propria mea minte. E ca un fel de război interminabil pe care dacă vreau pot să îl pun pe pauză uneori. De data asta însă, ghilotina se apropia periculos de un verdict final după atâția ani de bătălii.

Mi-am simțit stomacul strângându-se cu putere în convulsii dureroase ca după o zi de nesomn, nemâncat și un pachet și ceva de țigări "udate" cu multă cafea. Îmi simțeam palmele transpirând, inima bubuind, mă cuprindea cu viteză o amețeală bine cunoscută a oboselii. Vedeam ghilotina apropiindu-se de gâtul meu fragil și mă gândeam că teama nu vrea pur și simplu să câștige atât de ușor. Teama e masochistă. Teama mea e masochistă. Îi place dansul lasciv pe care îl face în fața gândurilor și siguranțelor mele. Îi place să dea târcoale în jurul meu și să mă provoace.
De data asta nu ripostez. E doar geloasă că în ciuda prezenței sale incontestabile, încă mai rămân pe loc. Și nu, nu îmi aștept finalul. În ciuda a tot ceea ce crede EA despre mine, de data asta, ghilotina îmi pare inofensivă.
Îmi stă bine cu ghilotina deasupra capului. O văd ca pe un accesoriu ce îmi scoate în evidență acele calități pe care nu am putut să mi le scot din buzunare din cauza EI. Pentru o secundă Teama își oprește amenințările și face un pas înapoi. Zâmbesc învingătoare și mă ridic scuturându-mă de praful câmpului de luptă.
Cel putin bătălia asta am câștigat-o.
Stomacul nu mă mai doare, inima mi se liniștește, palmele îmi sunt din nou uscate.
Sunt bine! Acum pot să merg acasă...