"Am iubit destul, acum mă odihnesc!"

"Ascultă oraşul!"
Asta îmi spunea cineva zilele astea. Şi am făcut-o. Chiar dacă era noapte, pustiu şi frig. Mi-am ascultat proprii paşi călcând pe asfaltul îngheţat, Sunetul pe care-l făceau cizmele de iarnă dezlipindu-se de pojghiţa subţire de gheaţă. Propria-mi respiraţie uneori agitată alteori semănând cu un oftat prelung. Vocile din depărtare ale oamenilor care plecau din cluburi. Sunetul dezamăgirii de pe chipurile lor obosite după o noapte de agitaţie în mijlocul hormonilor şi al muzicii. Basul unei boxe în depărtare. Râsetul unei fete zgribulindu-se de frig când păşeşte afară în noapte.
Şi liniştea. Acea completare pe care numai noaptea
mi-o poate da. Liniştea unui oraş care în alte timpuri e acoperită de forfotă continuă.
Era linişte în oraş... dar zgomotul minţii mele nu se opreşte numai pentru că e noapte. Acel gen de zgomot nu dispare dacă te îndepărtezi de ceea ce crezi că îl crează. Nu, mintea nu tace doar pentru că îţi doreşti asta.
"Bine!" Mi-am zis grăbind pasul. Dacă nu vrei să taci atunci spune ce-ai de spus. În fond ştia şi mintea mea pentru ce am plecat la drum în seara aceea. Ştia că între patru pereţi e uşor de ignorat dar afară, în pustiul nopţii ecoul ei se auzea ca dintr-o fântână părăsită.


E un fel de a-mi spune : Mi-e dor de tine! Şi mă omoară să stiu asta! Mă omoară pentru că nu pot să nu simt şi eu acelaşi lucru. Oricât de mult încerc, oricât de tare ţip sau plâng sau îmi repet că s-a terminat ca şi cum asta o să ajungă la suflet şi el o să se dea bătut încetând să mai simtă. Nu merge! Închid uşi în spatele propriilor mele gânduri chiar dacă nu fac asta deobicei. Nu mă mai uit la telefon pentru că ŞTIU că nu o să sune, Dar a şti şi a înţelege sunt lucruri atât de diferite...
Te caut în amintiri pentru că asta îmi aduce un soi de alinare pentru moment. Prima privire, prima atingere, prima aventura, prima îmbrăţişare, fuga, scările unui tren în mişcare, picături ce cad din tavan, ultima ceartă, prima noapte albă, ultimul reproş, pima confesiune, Ultimul "-Te iubesc!" ............
Pe acesta nu mi-l amintesc. Mă apucă frustrarea! Grăbesc pasul şi ridic privirea spre miile de luminiţe de deasupra capului meu. Îmi scoate un zâmbet imaginea. Pare că cerul e luminat de mii de stelute sclipitoare şi foarte apropiate una de cealaltă. Nu se vede cerul aproape deloc. Mai fac câţiva paşi lăsând luminiţele în spatele meu.
Oraşul tace şi ceasul imens arată de ce : 2 şi 8 minute. Asta pot să ignor. E sfârşit de săptămână. Nu contează ce oră e. De sub Podul Mincinoşilor se văd venind două umbre ţinându-se de mână. Se opresc şi se sărută zgomotos.
"-Te iubi!" spuse vocea din dreapta.
"-Ştiu!" se aude răspunsul urmat de un surâs zglobiu.
..............
Îmi reiau mersul rapid înapoi spre casă. Ignor ceasul, luminiţele, zgomotele oraşului, oamenii. Aud doar sunetul inimii mele zvâcnind şi îmi simt tâmplele pulsând. Aproape că alerg. Vreau să ajung acasă. Mi-e frig! Cine mă pune să plec pe străzi la ore de-astea prin frig?
-Ai să taci pentru că nu ai drepturi. Ai să taci pentru că aşa este corect. Ai să taci pentru că libertatea şi liniştea nu ai voie să i le iei nimănui! Ai să taci pentru că ai ales şi acum va trebui să înveţi să trăieşti cu alegerile tale oricât te-ar costa asta. Ai să taci pentru că fiecare are dreptul să facă alegeri raţionale şi nu bazate pe lipsă de concret. Ai să taci!
Fuga mă duce acasă mai repede... aşa că alerg!