Oglindă, oglinjoară...

Te-ai uitat vreodată într-o oglindă? Nu. Vorbesc serios. Nu în orice oglindă pur şi simplu. Într-o oglindă care să te reflecte nu aşa cum eşti pe dinafară ci una care să te arate aşa cum te simţi înăuntrul tău. Acea oglindă de care dacă vrei te poţi ascunde. Oglinda în care nu eşti nevoit să te uiţi în fiecare zi. Oglinda aceea care o porţi cu tine mereu dar pe care mulţi din cei ce trec pe lângă tine o ignoră. Ochii. Da. Acea oglindă.

Cu toţii ne gândim cel puţin de 5 ori pe zi ce văd ceilalţi în noi. Şi mereu ne găsim răspunsuri de genul : haine, cute pe haine, riduri, par nearanjat, prea mult sau prea puţin machiaj, accesorii... Te-ai gândit vreodată că cineva se poate uita direct în sufletul tău într-o clipă în care nu eşti deloc atent? Sau că trage cu ochiul în mintea ta în vreme ce tu eşti prea preocupat de aspectele exterioare? Ai simţit vreodată că cineva se uită la tine atât de profund încât ţi-a fost cu adevărat teamă că va şti exact ce gândeşti?

Nu ştiu cum sau când sau mai ales nu ştiu de ce oamenii au ajuns atât de preocupaţi de ceea ce văd şi atât de puţin preocupaţi de ceea ce simt. Nu ştiu de ce intuiţia a devenit un fel de gândac pe care oamenii preferă să-l strivească înainte să facă primii paşi în loc să îl lase să-i conducă spre ceea ce se află sub „masa” din „bucătărie”.

Mi-am dat seama că am ajuns să nu-mi pese cum îmi priveşte lumea exteriorul. Am ajuns să-mi pese din ce în ce mai mult de ceea ce văd ceilalţi la mine atunci când nici măcar nu ştiu că cineva mă priveşte. Obişnuiam să cred că nu ies în evidenţă, că mă pot strecura în mijlocul unei mulţimi şi să stau acolo fără ca nimeni să mă observe. Îmi plăcea să devin invizibilă în mijocul oamenilor pentru că asta îmi dădea timp să trag cu ochiul în oglinzile celorlalţi fără să fiu observată.

Mulţi oameni îşi retrag privirea atunci când observă că te uiţi la ei. Am crezut mult timp că această retragere e un efect al faptului că se simt stânjeniţi până într-o zi când cineva mi-a spus că îi e teamă de privirea mea. Nu. Ochii mei nu au nimic deosebit, ei pur şi simplu privesc. Nu, nu sunt psiholog, nu sunt nici un bun observator ci prefer să îmi folosesc intuiţia când citesc oameni.

M-am înşelat de multe ori. Nu toţi oamenii pe care îi credeam buni s-au dovedit a fi ceea ce credeam eu că sunt însă de cele mai multe ori acea privire iscoditoare m-a ferit de oamenii pe care nu i-aş fi vrut în preajma mea. Nu. Ochii mei nu au nimic în afară de faptul că trebuie ajutaţi de ochelari şi că sunt sensibili la lumină. Sunt doar ochi. Doi. Albaştri. Mintea în schimb? Procesează mai multe decât aş vrea.

Credeam că numai eu fac asta. Sau cel puţin credeam. Credeam că ceea ce alţii pot spune despre mine sunt lucruri pe care le poţi spune despre oricine. Banalităţi despre aspectul fizic sau haine. Categorisiri radicale de genul : bună/rea (depuinde pe cine întrebi), calmă/nervoasă (în funcţie de nevoile celor care fac clasificările), atrăgătoare/neatrăgătoare (în funcţie de bărbaţii pe care îi întrebi). Credeam că lumea mă încadrează în stereotipuri banale. Poate că depinde pe cine întreb.

Într-o zi cineva mi-a caracterizat sufletul. Ah... Sufletul. Cum mi-a scăpat asta? Când mi-a scăpat asta? Trebuia să îmi scape? Cine mai caracterizează suflete în ziua de azi? Câţi oameni mai au timp să se uite la aşa ceva? Câţi oameni s-au uitat la mine şi au făcut acelaşi lucru? Acelaşi lucru pe care şi eu la rândul meu îl fac. Mă întreb dacă lumea îmi vede sufletul aşa cum e. Plin de cicatrici, bucuros şi mândru de ele, fericit sau trist, singur sau nu...

Ştiu că nu o să poată nimeni să-mi vadăp sufletul aşa cum îl văd eu. Dar oare câţi oameni pot vedea bucăţele din el în ei înşişi? Ca şi întreg sufletele noastre sunt UNICE! Însă bucăţelele din care sunt făcute sufletele sunt aceleaşi. Ne construim sufletul din concepţii, percepţii, dragoste, ură, singurătate, suferinţă, fericire, dezamăgiri, încredere, gelozie, pasiune, idealuri, vise, speranţe. Compoziţia de bază a sufletului este aceeaşi la toată lumea. Ponderea ingredientelor în el însă e atât de diferită încât singura certitudine pe care o avem cu adevărat este că suntem diferiţi de oricine altcineva. UNICI! Suntem UNICI! Niciodată nu vom găsi pe cineva care să fie exact la fel ca noi.

Poate că asta e baza singurătăţii de care ne lăsăm cuprinţi uneori. Ideea că nimeni în întreaga lume nu va putea vreodată să ne cunoască exact aşa cum suntem şi că nici măcar noi nu vom găsi vreodată cuvintele necesare pentru a explica ceea ce suntem. Pentru că nu simţim cu mintea sau cu acele cuvinte ci simţim cu sufletul şi ne exprimăm cu sufletul.

Sufletul e în ochii mei. Port fraza asta la gât de vreo doi ani. Aşa este. Cred în asta. Chiar dacă cuvintele astea stau în faţa oricărui om vrea să le vadă, puţini înţeleg adevărul din ea. Vrei să-mi vezi sufletul? Priveşte-mă în ochi. Cu ochii nu pot minţi. Nici eu, nici tu, nici nimeni. Pentru că asta nu te poate învăţa nimeni şi nici nu te poţi educa să o faci oricât ai încerca.

Aş vrea ca asta să nu se schimbe niciodată. Să rămânem puri în privire indiferent de ceea ce spunem sau facem. Aş vrea să nu trebuiască să ne ascundem evitând privirea celor care ne pot vedea sufetul.

De-a lungul timpului mi-am pictat sufletul în jurnale. Am scris de-atâtea ori despre atât de multe lucruri în atât de multe feluri. Cineva mă întreba acum ceva vreme dacă recitesc ceea ce scriu. Ei bine, da. Citesc. Dar niciodată nu mă duc prea mult înapoi în timp. Zilele trecute am împrăştiat jurnalele prin cameră căutând bucăţele de suflet. Acele bucăţele peste care s-a aşezat praful de-a lungul timpului.

Am răscolit prin ele la întâmplare lăsând paginile să se deschidă unde vor ele. Am recitit cu sete unele gânduri. Am privit cu drag unele pagini amintindu-mi de o mulţime de momente. Din păcate realizez că dacă altcineva ar citi acele rânduri nu ar avea prea multe motive să zâmbească cu toate că eu o fac. Muza mea de-a lungul timpului a fost tristeţea şi singurătatea. Dezamăgirea şi lipsa de speranţă. De ce zâmbesc? Pentru că acele momente au fost cele care m-au crescut în ceea ce sunt azi.

Şi azi nu mai scriu din aceleaşi motive. Azi scriu despre lucrurile care îmi bucură sufletul, despre frumuseţea de a trăi cu sau fără cineva alături de mine. Scriu pentru mine şi pentru cei care vor să citească. Scriu pentru că poate, doar poate... acolo, dincolo de un alt monitor, cineva îşi regăseşte o bucăţică de suflet. Scriu pentru că poate într-o zi cineva o să zâmbească sau nu o să mai simtă singurătate.

Scriu pentru că indiferent de ceea ce vede lumea, asta sunt eu şi asta îmi place să fac. Scriu aşa cum simt şi dacă cineva se simte ofensat de asta nu pot spune că regret. Pot spune doar că poate bucăţelele mele de suflet nu se vor potrivi cu ale lor. Şi nu e o tragedie. Nu e nici măcar trist. Nu ne vom potrivi cu toţi oamenii. Ceea ce mă face să mă întreb...

Ne îndrăgostim oare de acei oameni ale căror bucăţele de suflet se aseamănă cu ale noastre sau mai degrabă ne îndrăgostim de cei care ne completează sufletul cu bucăţele din al lor? Iubim persoanele în a căror oglindă îi vedem pe ei sau în care ne vedem pe noi înşine? Ne alegem prietenii în funcţie de punctele comune pe care le au sufetele noastre sau în funcţie de diferenţele dintre ele?

Tu în care oglindă te vezi? În ce oglindă vrei să te uiţi?