Nu deschizi jurnalul altei persoane din principiu, pentru că este secret, sau cel puţin se presupune că e secret.
Deschizi jurnalul unei alte persoane pentru că eşti curios sau pentru că neîncrederea ajunge să-ţi domine acţiunile.
Ce e mai bine? Să ai sau să nu ai un jurnal?
Mintea unui om e precum o cutie a Pandorei.
Una care chiar dacă pare deschisă are defapt atât de multe straturi şi încuietori. Atât de multe încât nici măcar Pandora nu ştie exact câte. E ca o păpuşă rusească. Deschizi una, găseşti multe bucăţi de confeti dar dedesuptul lor mai este încă o cutie.
Interacţionăm cu oamenii pentru că fie că ne place sau nu ne ajută să ne deschidem propriile cutii. Unii oameni au impresia că deschid doar cutiile altora. E oare aşa? Oare nu trebuie să deschidem şi noi la rândul nostru o cutie ca cineva să prindă curaj ca să o deschidă pe-a lui?
Ce găsim defapt în cutiile celorlalţi? Oare nu aceleaşi lucruri pe care le putem găsi în cutiile noastre?
Suntem obişnuiţi să ne ascundem după încuietori pentru că avem senzaţia că cineva ne va răni. Şi da! Cu siguranţă o va face cineva, dar nu va fi pentru că am deschis încuietorile ci pentru că altcineva încearcă să-şi ţină cutiile închise.
Suntem tentaţi mereu să observăm oamenii după ceea ce fac, după ceea ce rostesc, după gemul de oameni pe care îi are în jur. Adevărul e că nimic nu spune secretele unui om mai bine decât ochii săi. Evităm contactul vizual cu oamenii de care ne este teamă pentru că undeva în subconştient ştim că nu putem minţi cu ochii. Ne bucurăm că prea puţini oameni se mai uită în ochii noştri. De fapt ar trebui să ne pară rău, pentru că asta înseamnă că şi ei la rândul lor au ceva de ascuns.
Ne place să fim misterioşi. Credem că asta va reuşi să ne ţină departe de suferinţă. Ne dă senzaţia de siguranţă. Credem cu tărie că cineva e acolo pregătit să ne distrugă. Dar... dacă acea persoană nu există defapt? Dacă această teamă a noastră este cea care declanşează suferinţa. Credem fără nici un fel de motiv că cineva ne va face să suferim şi dacă asta se întâmplă SINGURA concluzie pe care o tragem este că am avut dreptate şi că din cauza sincerităţii am ajuns să suferim.
Dar ce se întâmplă cu celelalte posibile concluzii ca de exemplu : am spus adevărul - deci suntem mulţumiţi de noi înşine - dar cealaltă persoană nu a ştiut să aprecieze asta. Oare avem nevoie de oameni în jurul nostru care nu ne apreciază sinceritatea?
E mai uşor să te ascunzi de ceilalţi decât de tine însuţi. Nimeni nu îţi ştie toate secretele pentru că nici tu nu te cunoşti în totalitate dar dacă permiţi cuiva să cotrobăie prin cutiile tale înseamnă că te cunoşti suficient de bine încât să nu te laşi rănit de nimic din ceea ce s-ar putea întâmpla după ce cutia se va închide.
Eu ţin un jurnal. Dacă am scris asta aici înseamnă că nu mai e un jurnal secret?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Ai ceva de spus? Spune aici!