Armistițiu - partea IV

De data asta nu mai era cazul să o consolez. Ceea ce ne apropiase cândva nu mai e suficient de data asta. Acum parcă nu mă mai simt capabil să o consolez pentru că nefericirea mea e la fel de mare ca a ei. Deși nu o pot vedea din cauza întunericului, îi simt nefericirea emanată din cuvinte, din voce, din tăcerea ce se așternuse după ultimele ei cuvinte.

E nefericită la fel ca și mine. Și poate că abia acum înțeleg cu adevărat că era posibil ca nefericirea asta să nu fie vindecabilă. Poate că nici nu trebuie să fie. Poate că are dreptate și nu numai universul trebuie să lucreze ci și noi trebuia să ne aducem contribuția la ceea ce Destinul construise pentru noi. Și acum, ca doi oameni defecți stăm pe

întuneric, bucuroși că teama noastră nu poate deveni reală atâta vreme cât lăsam întunericul să ne învăluie.

Și dacă aș aprinde lumina? Și dacă aș lăsa teama deoparte? Ce s-ar schimba oare? Dacă am avea curajul să ne privim în ochi fără să mai cheltuim energie încercând să deslușim prin întuneric expresii ale feței, sentimente, senzații... ar putea asta oare să mai schimbe ceva? Dacă ne-am lăsa nefericirile să se împletească s-ar dizolva oare lăsându-ne loc să respirăm liniștiți pentru o vreme?

-          Nu ești singură, să știi... îi spun cu vocea cât se poate de serioasă. Nu ești singura care se luptă cu nefericirea și cu dezamăgirile. Știi, au fost luni întregi, poate chiar un an în care posibilitatea unui viitor ca cel pe care îl trăim acum nici măcar nu exista. Nu credeam că nefericirea e posibilă alături de tine pentru că te credeam...

-          Ce? Perfectă? Pufnește și zâmbește stins și sarcastic. Sufletul tău pereche? Fericirea eternă? Continuă aproape râzând. Am fost naivi și o știi și tu la fel de bine ca și mine. Nici tu și nici eu nu suntem perfecți dar asta nu ne-a oprit până acum să  trăim fericiți. Și la ce bun? Nici azi nu suntem perfecți dar acum vedem asta. Crezi că am fost doar niște orbi până acum? Că ne-a plăcut să credem că se poate iubi și altfel?

-          Orbi? Nu. Din contră. Poate că suntem orbi acum. Orbiți de orgolii și dezamăgiri. Copleșiți de umanitatea pe care credeam că nu o să o lăsăm să se strecoare între noi. Se poate iubi și altfel și o știm. Poate că asta ne face nefericiți. Să știm că asta nu e suficient. Că a fost suficient cândva și acum, din cine știe ce motiv nu mai este.

-          Poate că trecutul ne mănâncă. Nu ne putem ierta unul pe altul pentru atât de multe lucruri. Pentru Dumnezeu, nu putem nici măcar să ne privim în ochi, nu vezi? Trecutul nostru pe care preferăm să îl transformăm în bucățele de amintiri urâte și din care ignorăm părțile frumoase doar ca să nu ne copleșească părerea de rău că nu mai trăim timpurile alea. Am ajuns să ne fie rușine să ne arătăm temerile, când pe vremuri asta era esența a ceea ce ne făcea puternici. Am ajuns să stăm pe întuneric și la distanță ca să lăsăm spațiul dintre noi să respire între două minți prea învolburate. Te întrebi vreodată unde s-a dus curajul pe care îl aveam odată?

În realitate mă chinuise întrebarea asta atâta vreme încât fuseseră zile întregi în care încercam să îmi demonstrez că încă mai sunt puternic și că indiferent de prezența sau absența ei, așa sunt eu. Puternic si plin de curaj.  Și eram. În multe lucruri eram cu adevărat puternic și curajos dar nimic nu părea să ajungă la nivelul acela de curaj și putere pe care ea era capabilă să îl sădească în mine. Simplul fapt că era acolo unde eu puteam ajunge la ea, că era ea, fără bariere și temeri mă făcea să îmi doresc să pun la bătaie tot ceea ce eram fără să mă gândesc că asta m-ar putea răni vreodată. Dar cum, rănit și plin de bandaje și cicatrici, mai puteam să îmi găsesc curajul acela ca să îi răspund la întrebare? Oare mai puteam să îmi găsesc curajul să sparg întunericul si să o privesc în ochi? Oare avea să mă privească și ea?

Simțisem de atâtea ori că o pierdusem. Oare mai aveam ceva de pierdut dacă aprindeam lumina?