Armistițiu - partea III

”    - E mai bine să fie întuneric. Ce puțin așa nu trebuie să ne privim în ochi chiar dacă nu vrem să ne mințim. E mai ușor să nu trebuiască să îi spun ce gândesc și să o privesc în ochi în același timp. De data asta cel puțin. Alteori îmi era atât de ușor să o las să pătrundă cu privirea în ochii mei pentru că știam că îmi putea citi sufletul. Putea oricând să-mi spună cu detașare că făceam o glumă sau că ocolesc un răspuns atunci când se uita la mine. La început, când abia ne cunoscuserăm mi se părea atât de inconfortabil. În timp am început să apreciez lucrul acesta la ea din ce în ce mai mult. Adoram felul în care mă citea și cu toate astea reușea cumva să mă facă să mă simt liber în gândurile mele. Liber să fiu eu așa cum nu am reușit să fiu cu nimeni până să o întâlnesc pe ea.

Aș vrea să o pot citi și eu pe ea acum. E undeva în bezna din cameră pierdută în așternuturile patului în care de fiecare dată mă pierdeam și eu. Azi însă, în ciuda

copilărescului armistițiu cu care am fost de acord, nu pot împărți același loc cu ea. Îmi păstrez distanța așa cum nu am făcut-o niciodată. Nici măcar în vreme de război. Obosiți de atâta luptă mereu sfârșeam unul în brațele celuilalt vindecându-ne rănile unul altuia ca și când nu ne luptasem între noi ci cu restul lumii.

Azi nu facem asta. Azi avem un pact de care fiecare dintre noi e dispus să se bucure deși nu cred că mai poate schimba ceva cu adevărat. Ah, cât de mult mi-aș dori să-i văd chipul acum ca să-mi dau seama dacă am dreptate sau nu. Îmi pare rău acum că am acceptat ca întunericul să facă parte din pacea asta temporară deși mă simt și eu protejat de el așa cum probabil și ea se simte. Îi protejează  tăcerea pentru că atunci când va răspunde întrebării mele știu că nici măcar ea nu va putea să se protejeze.

Mereu a fost sinceră și asta nu a fost o alegere ci un stil de viață pentru ea. Un stil pe care l-am iubit la fel de mult cum am iubit-o și pe ea. Sinceritatea pe care mi-a dăruit-o a fost salvarea noastră mult timp. Sinceritatea mea a fost singurul răspuns logic pe care aș fi putut vreodată să i-l dau înapoi. Nu pentru că mă simțeam dator ci pentru că merita asta la fel cum și eu meritam să spun adevărul în ciuda a tot ceea ce credeam că e valabil în restul societății. În societate m-am apărat. Am ales să nu fiu eu și să port măști la care am renunțat pentru că ea a reușit să-mi arate că se poate trăi și altfel.

Între patru pereți pe care îi împărțeam , indiferent unde erau cei patru pereți, nici măcar idea de mască nu mai exista. Aș fi putut să-mi dau viața cu convingerea că nu are și nici nu își dorește să poarte măști. Știu că nu o făcuse niciodată dar de data asta, între alți patru pereți, își alesese aliatul perfect : întunericul. Nici măcar respirația nu i-o auzeam dar știam că e acolo încercând să-și compună răspunsul cu grijă și atenție părând nepăsătoare la nerăbdarea ce începea să-mi ardă prin vene. Întrebarea mea încă plutea în aer și mi se târâia prin minte cu greu

~    -  Ești atât de nefericită?  ~”

-          Nu am fost. Îmi răspunde într-un final cu vocea liniștită. Știi prea bine că am fost mai fericită decât aș fi putut spera vreodată. Am avut tot ce mi-am putut dori și mult mai mult de-atât din clipa în care te-am cunoscut. Mi-a fost suficient să te privesc și am știut că asta avea să mă schimbe. Și faptul că te-am cunoscut și că mi-ai fost alături a făcut din mine o persoană mai bună. Ai știut mereu să scoți la iveală cele mai bune lucruri de care am fost capabilă și nu regret asta nici o secundă. Nici măcar azi. Cu atât mai puțin azi. Însă așa cum tu m-ai transformat pe mine, și eu am făcut același lucru cu tine. Și poate că în timp am uitat că trebuie să ne cunoaștem în permanență. Azi nu mai suntem cei care eram când ne-am îndrăgostit unul de altul și am ajuns doi străini la fel ca la început. Mă întrebi dacă sunt nefericită acum? Da, sunt! De ce? Pentru că mi-am dat seama că am uitat să încerc să te cunosc crezând că știu cine ești și în loc să alerg în rând cu tine pe noile meleaguri prin care pășeai, am continuat să te caut pe tine cel care erai la început. Sunt nefericită pentru că am realizat că tot războiul pe care îl purtăm nu are cu adevărat o bază reală ci doar o lipsă de conștientizare. Suntem cu siguranță versiuni mai bune ale noastre și dacă stau să mă gândesc asta nu ar fi trebuit să facă altceva decât să ne apropie și mai mult în loc să ne despartă. DA, sunt nefericită pentru că nu înțeleg de ce în loc să alegem să creștem împreună am ales să ne separăm ramurile atât de mult. Nu înțeleg și cred că nici tu nu reușești. Altfel nu ai împărți azi întunericu cu mine ci ai fi undeva pe un alt câmp de luptă, fericit cu remiza pe care ai obținut-o ca și mine. Deci nu, nu înțeleg...

Nu plângea însă vocea îi trăda dezamăgirea profundă și pentru prima dată după mult timp nu îmi era adresată mie ci era pur și simplu fără țintă. Lăsase toate armele jos și ascutând-o cu răbdare mi-am dat seama că nu aveam ce replică să îi dau. Era nefericită și chiar dacă și eu mă simțisem la fel de multe ori abia mă puteam abține să nu o consolez. Oare era momentul să rup orice act, fie el de război sau de pace și să o fac sau era prea târziu pentru asta acum?