Să nu mă părăsești

-                      Dispari! Se aude urletul disperat al lui Tommy. Kath îl privește nevenindu-i să creadă.

-                      Dispaaaaaaari! Se aude țipătul din nou ca și cum ar curge direct din sufletul lui Tommy odată cu deznădejdea și dezolarea. Toată panica, toată durerea din acel urlet se varsă ca apa dintr-un pahar spart. Dintr-o dată și peste tot. Apoi Tommy moare și odată cu el moare zgomotul vieții.

                               

-          Ce țipăt! Îmi spun în minte simțind cum fiorii îmi invadează coloana vertebrală.

                                Acel urlet care mi-a inundat auzul îmi sună cu ecou în cap. Nu numai pentru că e actor, și urletul face parte din piesă. Nu doar pentru că disperarea din urlet mi se târăște

în minte ca un vierme într-un măr. Nu doar pentru că și eu la rândul meu am încercat să urlu în felul acela de multe ori.

Ecoul acelui urlet îmi străbate auzul și mintea și dintr-un alt motiv. Ceva în mine pare să urle exact la fel. Cu aceeași intensitate, cu aceeași disperare, cu aceeași forță imposibil de ignorat, exact ca acel actor. O parte din mine țipă.

Știi cum fiecare om are coarda lui sensibilă și reacționează dacă o atingi? Chestia aia pe care dacă o auzi îți amintește de ceva, lucrul acela pe care dacă-l vezi te duce cu gândul la un eveniment, mirosul acela pe care dacă-l simți plutind în aer te transportă undeva în trecut? Ei bine, așa m-am simțit și eu când am auzit acel urlet. Ca și când, într-o catedrală imensă și scufundată în liniște, cineva sparge dintr-o dată un pahar de sticlă pe podeaua de marmură.

Nu era prima dată când auzeam pe cineva urlând. Nu era prima dată când vedeam piesa asta de teatru. Mai văzusem scena asta și știam că așa o să fie, deci eram pregătită. Sau cel puțin credeam. Dar poate că nimic nu te poate pregăti pentru ceva ce scoate la iveală cele mai adânci amintiri, cele mai semnificative lucruri din interiorul tău.

Țipasem și eu înăuntrul meu și pentru o secundă mi s-a părut că toate lucrurile, toți oamenii, până și piesa de teatru dispăruse. Rămăsese doar imaginea mea, chipul meu chinuit de țipăt și întunericul. Atât. Apoi tăcere.

Pentru mine era perioada aceea a anului în care era de-ajuns să menționezi cuvântul destin ca să-mi aduci aminte de lucruri care ar fi trebuit să se vindece cumva până acum. Era vremea în care țineam morțiș să uit ce dată arăta calendarul. Dar în ciuda insistențelor mele, țipătul lui Tommy nu a făcut altceva decât să-mi amintească de o vreme când pentru mine a fost prea târziu să urlu ”Să nu mă părăsești”.

M-am străduit prea mult timp să fiu nepăsătoare, prea mult am încercat să uit, să ignor, să alerg în direcția opusă. Dar parcă ceva de undeva din miezul sufletului meu striga spre mintea mea : ”Să nu mă părăsești”.

Așa că degeaba încerc să urlu și eu ”Dispaaaari”. Nu numai că nu reușesc să fiu la fel de convingătoare precum Tommy dar nici măcar nu-mi ies sunetele dintre buze... și amintirile îmi rămân în minte nemișcate precum statuile.