Potecă printre destine

A ști presupune informare. A critica e un act curaj. A ințelege e o demonstrație de înțelepciune.

----

Am mai spus-o de nenumărate ori și va trebui poate mereu să o repet : suntem unici, fiecare pe poteca lui, indiferent cu cine alegem să împărtășim experiențele noastre de zi cu zi. În mintea noastră o să fim cu adevărat singuri mereu. Viziunea pe care o avem asupra lumii e unică și ea. Dacă nu ar fi, am ajunge niste păpuși umblătoare scoase din matrițele celor care cred că știu mai bine cum stă treaba cu viața. Fiecare dintre noi la un moment-dat ne-am crezut stăpâni pe situațiile altora, convinși că avem soluțiile pentru problemele lor, încrezători că viziunea noastră asupra problemelor altora e cea mai bună pentru că, nu-i așa? O privire obiectivă e mereu mai bună decât una înțesată de alte mici gânduri zgomotoase cu care ne confruntăm mereu.

Adevărul e că acele mici gânduri zgomotoase nu sunt deloc mici. Ceea ce mintea noastră ne șoptește mereu, vocea mentală cu care fiecare dintre noi trăim nu e altceva decât suma tuturor experiențelor noastre care ne face să reacționăm în funcție de ceea ce am trăit deja.
Din cine știe ce motiv, odată la ceva vreme ajung în punctul în care cineva îmi spune că ceea ce fac e nefiresc, prea greu, prea complicat sau că îmi risipesc energia pentru lucruri care nu mai au nici o valoare. Ca și când altcineva a trebuit să trăiască în mintea mea zi de zi de când m-am născut și până acum. Ca și când propriile mele experiențe de până acum se pot șterge cu buretele. Ca și când cineva ar fi descoperit secretul universal al fericirii supreme.
Genul acesta de oameni care cred că ceea ce lor le aduce fericirea e universal valabil pentru toată lumea trăiesc pe țesătură subțire de realitate. O țesătură croită de ei și pe care o cred solidă dar pe care oricare alt om cu care ar interacționa mai mult de o conversație de complezență le-o poate destrăma sau chiar rupe. Suntem suma a ceea ce știm sau suma a ceea ce înțelegem?
E adevărat că fericirea e ceea ce credem fiecare dintre noi că e. Nimeni nu poate contesta asta. Ceea ce e intrigant e că atunci când ajungem să simțim fericirea brusc nu-i mai înțelegem pe cei care încă și-o caută.
Ce înseamnă cu adevărat a înțelege?
Dacă știu limba latină înseamnă că și înțeleg ceea ce oamenii care o vorbeau au trăit la vremea aceea? Dacă șiu ce este un bisturiu înseamnă că înțeleg cum se folosește în timpul unei operații? Dacă știu anatomie înseamnă că înțeleg corpul uman? Dacă știu că cerul e albastru oare îi înțeleg pe daltoniști?
Circumstanțele fiecăriua dintre noi sunt diferite. Ceea ce trăim noi nu e unic dar felul în care înțelegem anumite lucruri este unic.
De aceea suntem singuri. Pentru că ceea ce ne dorim, ceea ce sperăm, lucrul la care visăm nu e niciodată banal, inutil sau imposibil. Ceea ce ne dorim ne definește. Lucrurile la care visăm ne motivează. Speranța cu care trăim depozitează energie în viitor, acolo unde vom avea nevoie de ea ca să ne atingem scopurile.
E atât de ușor să-i privești pe alții și să le spui că greșesc, că își risipesc timpul sau că nu văd adevăratele valori. Dacă ești materialist valoarea ți-e dată de posesii. Pentru mine ar fi un chin să-mi trăiesc existența fugind zi de zi dintr-un loc în altul încercând să-mi vând timpul celui care plătește cel mai bine doar pentru a avea cele mai scumpe haine, excursii, parfumuri, telefoane. Asta nu înseamnă că cei care fac asta greșesc ci mai degrabă își caută propria lor fericire.
Dacă aș fi o persoană religioasă fericirea m-ar cuprinde prbabil în timpul unei rugăciuni.
Dacă aș fi oarbă, fericirea ar însemna „a vedea„. Dacă aș trăi pe străzi fericirea ar însemna un cămin.
Ceea ce ne dorim e busola care ne arată unde trebuie să ajungem. Ceea ce facem pentru asta ... ei bine, o hartă are multe drumuri.
Și pentru mine fericirea cea mai mare vine din faptul că pot alege drumul pe care vreau să merg. Nimeni nu cunoaște harta mea pentru că nimeni nu trăiește în mintea mea, nimeni altcineva decât eu. Harta mea e construită din tot ceea ce știu și tot ceea ce înțeleg.
Ne construim pe noi înșine puțin câte puțin încercând să descoperim calea cea mai bună pentru a atinge fericirea și nimeni, dar nimeni nu e în măsură să ne judece pentru că nimeni nu a trăit ceea ce am trăit noi în felul în care am făcut-o. Cu toate astea însă, trăim între oameni și asta ne crește. Ne face să transformăm ceea ce știm în ceva ce putem înțelege.
O viață întreagă nu facem altceva decât să ne transformăm, să ne șlefuim și să încercăm să devenim cea mai bună versiune a noastră. Și asta nu o putem face decât între oameni. Dacă cineva visează la ceva nu înseamnă că ceea ce visăm noi nu e corect, dacă răspunsul la întrebarea ”ce vrei să te faci când o să fii mare?„ e același ca cel de la 5 ani nu înseamnă că nu ai evoluat ci poate înseamnă că ai o vocație care te împinge spre asta. Dacă ajungi să îți schimbi visele numai pentru că ceilalți te arată cu degetul pentru că nu ești la modă ajungi sclav la curtea mulțimii ... iar mulțimea nu e niciodată unită în convingeri.
Dacă e ceva ce am învățat de-a lungul timpului e asta : mulțimea nu o poți mulțumi niciodată. Și asta nici măcar nu e o provocare. Adevărata provocare a vieții este să îți fii ție însuți fidel chiar dacă mulțimea aruncă în tine cu pietre. Poartă-ți mulțumirea de sine ca un scut și nici o piatră nu te va atinge. Crește-te pe tine, nu încerca să devi mulțimea investind timp în încercarea de a-i schimba pe ce care cred că ceea ce fac e bine. Cine își dorește cu adevărat să se schimbe o va face atunci când va găsi pe harta sa drumul spre visele sale, nu atunci când altcineva îi va spune să o facă.
Atunci când cineva se schimbă de dragul altcuiva mereu se va găsi altcineva care are o viziune diferită și îi va spune că a greșit. Asta nu poate decât să-ți distrugă siguranța de sine. Schimbă-te atunci când crezi cu adevărat că a venit momentul să o faci dar fă-o pentru tine. Căci cei ce-și dau cu părerea sunt mulți. vin și pleacă iar tu va trebui să trăiești cu deciziile tale o viață întreagă. Respectă-te și fii unic!
A accepta e cu mult mai greu decât a critica.
Acceptă că fiecare om are drumul său pe care tu, care crezi că încerci să-l ajuți, nu ai călcat niciodată. Nu intra încălțat cu bocancii în sufrageria unui om care tocmai a dat cu aspiratorul. Respectă-i pe ceilalți pentru ceea ce au devenit pe forțele lor, nu îi critica pentru ceea ce crezi tu că ar trebui să devină.
Acel om care are nevoie de ajutor îl va cere. Cel ce nu vrea să fie ajutat are nevoie să aleagă singur.