Singurătate, siguranță, maturitate

Ne lovim zilnic de oamenii din jurul nostru și ne place să ne înconjurăm de ei. Avem în natura nostră socializarea pentru că nu cunoaștem un alt stil de viață. Încă de când ne naștem ni se spune că TREBUIE - și subliniez TREBUIE - să ne  ducem moștenirea genetică mai departe.Suntem animale sociale și ne raportăm mereu la ceilalți când vorbim despre noi înșine pentru că am ajuns să credem că suntem ceea ce alții cred despre noi că suntem.

Dar este oare adevărat?

Dacă întreb azi cinci persoane ce părere au despre mine, voi reuși cu siguranță să găsesc cinci păreri total diferite. Și atunci,  cine sunt eu? Ceea ce spune mama - care, nu-i așa, își va lăuda mereu pruncul - , bunicii - despre care se spune că își iubesc nepoții mai mult decât fiii și fiicele, colegii de serviciu - care mă cunosc mai puțin decât prietenii și mai mult decât cunoștințele, prietenii - care dacă îmi sunt prieteni se presupune că au o părere bună despre mine, sau ceea ce spun cei care deși mă cunosc nu mă pot suporta și mereu vor avea un cuvânt rău de spus la adresa mea?

Cine sunt?

Probabil sună stupid ca în secolul 21 să te mai întrebi asta pentru că pentru asta au existat filosofii din antichitate dar uite că există și lucruri care nu se demodează cu timpul. Și revin. Dacă ar fi să iau de la toată lumea câte o părere și să extrag ideile comune,ajung să fiu doar o femeie de 24 de ani. Și asta e tot? Asta sunt eu?

Doar atât?

Tindem mereu să ținem cont mai mult de persoanele apropiate nouă și în general aceste persoane, de care ne pasă, ne consideră buni atâta vreme cât ne țin în preajma lor. Și de-aici vorba : ”Spune-mi ce prieteni ai ca să îți spun cine ești.”

Serios... adică ni se spune că prietenii noștri pot spune mai multe despre noi decât putem noi înșine să spunem? Chiar așa? Oare câți oameni pe lumea asta nu stau în anumite anturaje doar din conveniență sau pur și simplu pentru că le e teamă să fie singuri? Asta înseamnă că acei oameni știu lucruri concludente despre ei? Cu siguranță nu pentru că fiind într-un anturaj nefast, niciodată nu vei spune totul, nu vei avea încredere în cei ce te înconjoară și astfel ajungi să te ascunzi.

Nu cred că suntem ceea ce spun alții că suntem și mai cred că nimeni în afară de noi nu poate să construiască un portret real al nostru. Numai noi suntem capabili de așa ceva și asta dacă ne preocupă ceva mai mult decât aparențele. 

Dacă aș ține cont de părerile tuturor despre mine și m-aș căuta pe mine în ceilalți, cel mai probabil aș fi mereu într-o criză de personalitate și cel mai probabil pe canapeaua unui psiholog încercând să-mi dau seama unde greșesc.

Cred totuși că ceilalți oameni acționează mai mult ca o oglindă pentru noi. O parte din ceea ce suntem o descoperim prin și cu ajutorul oamenilor, nu ajutorul socializării.

Dar ca să nu devenim nesiguri,cred eu, mereu trebuie să ne uităm în noi înșine pentru a confrunta ceea ce ne arată ceilalți cu ceea ce știm noi.

Cred că socializarea și izolarea - cele două poluri ale existenței umane - fac echipă bună. Atunci când între patru pereți, cu nimic altceva decât sunetul respirației, putem spune despre noi lucruri pe care știm că nimeni nu le poate demonta, când singurul lucru pe care îl faci este să fii sincer cu tine însuți și fiind așa reușești să fii mulțumit, atunci, exact în acel moment se naște siguranța. Siguranța a ceea ce suntem cu adevărat.

Și pe măsură ce îndrăznim mai mult și ne scufundăm în noi înșine, reușim să dăm sufletului și minții noastre maturitatea de care are nevoie.

Un om nu devine matur odată cu înaintarea în vârstă ci pe măsură ce își dobândește siguranța în ceea ce este!