Cine sunt eu?

Îmi amintesc de mine de multe ori ca fiind ”acel cineva”  pe care mulți oameni nu au apucat să îl cunoască. Acel cineva care așteaptă mereu ceva mai bun de la oameni, care vede mereu ceva bun dar și ceva rău în oameni. Acel cineva care vrea cu tărie să creadă că binele învinge răul. Acel cineva care va apuca să vadă ”Sfârșit”-ul scris cu negru pe o întreagă pagină albă. Cineva al cărui sfârșit să fie fericit până la ”adânci bătrâneți”.

Îmi amintesc de mine de multe ori ca fiind o frază negativistă, o replică tăioasă, o lacrimă resemnată, o bucată de șervețel în buzunarul unor blugi vechi și spălăciți. Alteori mă gândesc la mine ca fiind un zâmbet îndreptat cu naivitate spre răsărit sau spre apus, ca o

rază de bucurie urmărind un pescaruș plutind pe curenții sărați ai valurilor mării, ca un râs puternic, răsunător și copilăresc.

Îmi amintesc de mine adesea și cred că dacă nu aș putea face asta aș simți cu adevărat singurătatea. Sunt atât de multe lucruri adunate în ceea ce noi numim de multe ori ”doar un om”. Sunt atâtea stări pe care le resimte acel ”doar om” și pe care nu toată lumea ajunge să le vadă. Nu putem împărți cu toată lumea ceea ce suntem și poate că pentru unii oameni e mai simplu să considere oamenii ”doar oameni” pentru că altfel viața ar deveni doar o înșiruire de stări fără legăturile pe care sufletul le poate face între ele.

Uneori uit. Uit că nu trebuie să colecționez stări,uit că nu vreau să colecționez stări ci să le pot lega pe cele pe care deja le-am trăit și să pot face din ele pătura cu care să-mi pot acoperi inima oricând frigul singurătății ar vrea să pătrundă în crăpăturile minții mele.

Poate că oamenii nu sunt niciodată singuri cu adevărat. Poate că oamenii doar uită că acele stări pe care le-au cunoscut sau le-au trăit rămân în memoria noastră pentru totdeauna. Uită că ceea ce le atinge sufletul nu le va părăsi țesătura din pătură ci mai degrabă le devine atât de cunsocut încât se pierde in modelul ei.

Oamenii nu uită ci doar se obișnuiesc să fie pete de culoare pe păturile lor și pe păturile celorlalți. În fiecare zi oamenii își deschid ochii și odată cu începutul unei noi zile reiau țesătura de unde au lăsat-o cu o seară în urmă și cu fiecare persoană pe care o lasă să ia parte la viața lor o nouă culoare apare pe acea pătură, un nou model de țesătură care le va ține de cald inimii lor de-a lungul timpului.

Îmi amintesc de mine în fiecare zi. Îmi amintesc uneori de o culoare, alteori de un model din păturica mea și exact acela e momentul în care mă simt mai bogată. Știu că în fiecare zi pot deveni și mai bogată de-atât. Știu că din mulțimea de oameni a căror inimă bate în momentul acela unul îmi poate arăta o altă culoare pe care nu am avut ocazia să o cunosc.

Fiecare zi începe cu speranță și fiecare zi e o bucurie pentru că știu că nici o zi nu se termină înainte să fi câștigat ceva. O stare, un zâmbet, o bătaie de inimă în plus, un sentiment văzut pe furiș, fericirea mea, fericirea altora, puterea, curajul, încrederea, credința. Sunt o mulțime de lucruri pe care le pot câștiga și pentru fiecare există câte un drum. Și fiecare zi începe ca o excursie spre acele lucruri. O excursie în care sper să fiu în fiecare zi chiar dacă nu voi ajunge la o destinație.

Destinația este însăși drumul.