Decizii, decizii, decizii...

Se spune despre balante ca sunt mereu nehotarate. Din pacate, este adevarat, si spun asta din proprie experienta. E usor sa ma judeci cand vine vorba de a ma pune in fata unei decizii. Dar nu pentru ca nu stiu ce e cu mine pe pamantul asta ci pentru ca mereu gasesc sute si sute de argumente pro si contra pentru orice problema.

E chinuitor uneori. Si chinul nu vine numai din luarea deciziilor ci si din sustinerea lor pana la capat fara sa ma mai intorc asupra lor. E atat de enervant sa nu te simti pe picioarele tale decizionale mai ales cand de deciziile tale depinde si moralul celor din jurul tau.

M-am prefacut de saptamani intregi ca sunt bine, ca nu ma intereseaza, ca e usor, ca s-a terminat si ca stiam de mult timp ce o sa se intample. Eram hotarata sa infrunt orice va veni pentru ca stiam ca va durea. Ma pregateam de ani de zile pentru lucrul asta. intr-un mod ciudat, am si asteptat ca lucrurile sa se intample pentru ca voiam sa imi demonstrez ca sunt tare si ca nu nimeni ma poate dobori atat de usor, cu atat mai putin familia.

Si totusi, cu cat trece timpul mai mult, cu cat incerc sa ma conving ca nu se intampla nimic altceva decat propriul meu scenariu pe care l-am revizuit in minte de mii de opri pana acum, cu atat imi dau seama ca una e sa iti inchipui si alta e sa traiesti.

Can pierzi o jumatate de familie din pricina materialului nu-ti poti convinge sufletul sa nu mai simta dezamagirea si durerea acestei pierderi. Nu poti sa judeci clar si obieectiv ca in cazul unei alte relatii. Familia nu e ceva care gasesti la orice pas. Familia nu ti-o alegi intr-o zi si daca te-ai saturat renunti si iti gasesti alta. Nu e ca un amic cu care bei o bere sau un pretendent cu care iesi la o cafea si de care realizezi ca nu iti place.

Familia e sange, e genetica, inseamna o legatura care rupe barierele materiei si chiar si ale mortii. Poate ca din acelasi motiv parintii isi iubesc mai mult copii decat se iubesc intre ei. Exact din acest motiv copiii aduc familiile impreuna.

Poate ca oamenii ar spune ca daca mi-as face propria familie - si dupa cum spun unii, as cam fi la varsta la care sa ma gandesc la asta - n-as mai resimti golurile lasate de familia data. Eu nu cred ca e asa. Pana la urma, legaturile de sange nu le poti rupe cu nimic. Pana la urma, cu ei am crescut, cu ei am invatat sa merg, sa vorbesc, ei mi-au pus bandaje pe ranile copilariei.

Si daca ar trebui sa gandesc cu mintea si toti neuronii as spune ca e crud pentru mine sa mai stau sa imi bat capul cu oameni care nu merita, fie ei si rude, dar cine ii poate spune asta inimii mele?