Invidia - moartea compasiunii

Dacă aș putea schimba ceva, dacă aș ști că toate cuvintele mele ar ajunge undeva, într-un loc sigur, într-un tărâm luminos și cald, mi-aș dori ca acel loc să fie sufletul oamenilor. Dacă aș ști că pot arăta ceva cuiva și că acel ceva ar putea face ca pentru o clipă, doar o clipă, lumea ar fi mai bună, atunci as arăta compasiunea.
Dintre toate lucrurile cu care ne măcinăm zi de zi, dintre toate sentimentele de care ne lăsăm sau nu cuprinși, poate că numai compasiunea ne demonstrează cel mai bine că suntem capabili de mai bine.

Când un om se oprește în mijlocul unei străzi,
sub lumina pală a unui stâlp și își îmbrățișează pieptul cu mâinile ce poți crede altceva decât că îi este rău? Și e ciudat cum nici măcar nu m-am gândit că răul acelui om nu vine din trup ci din suflet. De ce nu m-am gândit la asta? Oare chiar mă pierd în marea asta plină de material și de palpabil de bună voie și las în urmă ceea ce un om numea ”chestii zen”? Oare chiar am uitat că mai sunt și alte feluri de rău în afară de cel fizic?
M-am apropiat de acel om și l-am întrebat dacă are nevoie de ceva.
Și ce îi poți răspunde unui om care nu îți cere altceva decât o ”vorbă bună”? O VORBĂ BUNĂ! Nu am mai  auzit pe nimeni să-mi ceară o vorbă bună și doar atât! Ce vorbă bună îi poți dărui unui om când și tu ești cufundat în grijile și problemele tale? Când ”binele” și ”răul” ajung să fie delimitate din ce în ce mai mult de dorințele fiecăruia dintre noi în loc să fie sisteme de valori clare pentru toată lumea, ce-i spui unui om ca să-i ajungă la suflet?
M-am simțit atât de inutilă și copleșită de propria mea lipsă de putere. Ce puteam face? Să-i spun că o să fie bine? Avea oare să fie bine? Poate cineva să ne garanteze acel bine? Și până la urmă, care ”BINE” e cel mai bun? Dacă acel bine pe care puteam eu să îl promit nu era un bine pe care el și l-ar fi dorit acel om?
Mai știe oare cineva ce e cu adevărat bine sau rău?
Mai avem oare limite când în fiecare zi ne luptăm să împingem granițele sau să le ștergem și să trăim undeva la limita dintre concepții? În fiecare zi ne luptăm cu noi înșine, cu ceilalți și cu alte seturi de concepții fie că e vorba de politică, religie, știință sau sentimente. Fiecare dintre noi suntem dispuși să trecem ”puțin” peste limită dacă asta ar putea fi în avantajul nostru. Chiar și cu prețul de a răni pe altcineva, și nu mă refer doar lal fizic. De multe ori cuvintele ajung să  doară infinit mai mult decât o rană din care curge sânge!
Sunt cuvinte care îmi răsună și acum în minte și care până și azi, după atâta vreme, nu dispar din memoria mea.
Și suntem dispuși să îi rănim pe cei din jur și să ne luptăm cu ei pentru cele mai stupide lucruri. Doar pentru a urca pe o scară care promite să aducă fericirea. Dar dacă ajungi să stai în vârful acelei scări și te uiți în jos oare nu vei vedea durerile fiecărui om peste care a trebuit să calci ca să ajungi acolo? Peste asta ne dorim să stăm? Peste un morman de lacrimi ale altora doar pentru a ne simți deasupra celor ce ni s-au părut că ne vor întrece?
De ce ajungem să invidiem pe cineva doar pentru că îl considerăm mai bun decât noi? De ce suntem dispuși să ne lăsăm pradă invidiei și să îi rănim pe ceilalți ca să îi coborâm cu o treaptă mai jos doar ca să nu fim depășiți? De ce nu vrem să fim noi mai buni în loc să îi coborâm pe ceilalți?
De ce ne sacrificăm compasiunea în favoarea invidiei?

L-am rugat pe acel om să se ridice de pe asfalt și să meargă acasă sperând că în mijlocul familiei își va găsi acea vorbă bună pe care eu nu am fost capabilă să i-o ofer. Speram să fie așa.
Cu toate astea, nu-mi pot scoate din minte că cineva mi-a cerut într-o zi o vorbă bună și nu am putut să i-o ofer.
Sper doar că data viitoare voi putea face asta...