Libertate vs. Sclavie

M-am întrebat de multe ori ce pot face ca să fiu mai bună. Ciudat este faptul că am crezut că ”mai bună” sunt atunci când ceilalți îmi spun că sunt. Unii o spun fără să clipească, alții o văd dar nu o spun, fie de teamă fie din invidie. Alții în schimb nu o să o spună niciodată indiferent ce aș face. De ce?
E cât se poate de simplu: pentru că nu vor să-i de-a Cezarului ce-i al Cezarului.
Mi-am pierdut o grămadă de timp încercând să-i mulțumesc pe ceilalți, și mai mult timp încercând să cresc și eu prin asta, crezând că voi crește și voi însemna ceva doar atunci când alți oameni îmi vor spune că am crescut.
Ei bine, le mulțumesc celor care
nu mi-au spus-o până acum pentru că datorită lor am luptat să ajung ceea ce sunt azi! Un om cu care mă mândresc și pe care sper să îl pot crește în continuare cu convingerea fermă că nimeni nu știe mai bine ceea ce sunt decât eu însămi. Îmi pare rău pentru cei care în tot acest timp au încercat să mă doboare și să mă facă să uit ceea ce sunt.
Îmi pare rău pentru cei care s-au preocupat mai mult de ascensiunea mea ca om decât de propria lor educație și evoluție. Îmi pare rău pentru ei pentru că nu au realizat la timp că nu mă dau bătută atât de ușor precum au crezut. Îmi pare bine că nu le-am dovedit ceea ce credeau despre mine.
Îmi pare rău pentru cei care au stat lângă mine încercând să mă submineze pentru a-mi opri creșterea aripilor, pentru că în acel timp eu deja zburam cu ele. Îmi pare bine că au încercat să mi le taie pentru că azi realizez că datorită lor le pot aprecia mai mult.
Îmi pare rău pentru cei care încă mai încearcă să mă doboare pentru că acum îi văd și îi cunosc și știu că ceea ce ei consideră distrugere eu consider creație. Mă întristează cei care trăiesc încercând să-i doboare pe alții în loc să încerce să crească ei înșiși. Îmi pare rău să văd că acei oameni vor ajunge într-o zi să regrete timpul pierdut. Eu în schimb o să-mi iubesc trecutul pentru că fiecare clipă de prezent care se scurge e pentru mine o bătălie câștigată nu împotriva lor ci în favoarea mea.
Îmi pare rău pentru cei care au impresia că limitele pe care mi le pun sunt ziduri de netrecut. Nu realizează că orice obstacol e o provocare pe care o accept cu inima deschisă pentru că știu că dincolo de ea mă așteaptă satisfacția ce vine după o reușită.
Nu mă opresc în fața zidurilor temându-mă de ele și de impresia de măreție pe care o dau ci de cum le văd îmi pregătesc scara ca să urc peste el.
Unii oameni cred că îmi pot controla viața, alții cred că loialitatea înseamnă supunere, alții înțeleg prin control dominarea dar toți acești oameni nu știu ce se află dincolo de zidurile minții mele.
Nu! Viața mea nu o controlează nimeni în afară de mine și oricine crede că poate face asta ar trebui să se privească bine în oglindă. Cu siguranță cineva îi alimentează siguranța că poate controla pe cineva. Nimeni nu poate supune pe nimeni atâta vreme cât mintea unui om e liberă, plină de claritate și siguranță.
Îi lași pe alți oameni să te domine atunci când nu știi cine ești, atunci când nu ai puterea să te uiți în oglindă și să fi sincer cu tine însuți. Recunoașterea defectelor tale și asumarea lor e o dovadă de tărie nu de lașitate așa cum unii vor să ne facă să credem.
Cu toții avem slăbiciuni, defecte, frici, dezamăgiri dar atâta vreme cât le cunoaștem și luptăm cu ele în fiecare zi nimeni nu va ne putea supune.
Sunt mulți cei care vor să domine, mulți care își lasă mintea dominată de putere. Dar puțini sunt cei care își dau seama că puterea stă în a fi sincer, natural, real, uman... așa cum ești, cu calități și defecte, cu frică și curaj, cu încredere și deznădejde.
Cei slabi sunt cei care dau în cei deja căzuți. Cei puternici sunt cei care își ridică adversarul pentru a relua lupta. Știu cine sunt, știu ce pot și ce nu pot, știu ce vreau și ce nu vreau. Dar mai presus de toate, ȘTIU UNDE POT AJUNGE!