Cuvinte... plătite...

EA:
Femeie
16 ani
Naivitate ridicată
Suflet războinic

EL:
Bărbat
20 și ceva de ani
Realist și rațional
Resemnat

DECOR:
Un local gol pe timp de zi
O masă cu față de masă în carouri roșu cu alb
Două sucuri și două farfurii de mâncare
Muzică în surdină

El: - Ai trecut prin multe lucruri în viață până acum. Nu e oare suficient?
Ea: (lipsită de timiditate sau tristețe) - Așa a fost să fie. Nu poți
controla voința destinului.
El: - Crezi că meriți toate răutățile care au venit spre tine și care vin în continuare?
Ea: Cred că toate ”răutățile” despre care vorbești sunt doar praguri pe care fiecare om trebuie să le treacă la un moment dat. Cred că fiecare dintre noi percepem răutatea în feluri diferite și mai cred că fără această răutate nu am reuși să descoperim binele. Cum ar fi albul fără negru? Ar mai fi alb? Cum ar fi iubirea fără existența urii? Ai putea să-L distingi pe Dumnezeu în lume dacă nu l-am cunoaște pe Diavol?
El: - Hm...
Ea: (cu vocea puțin mai ridicată) - Fiecare experiență pe care o trăim ne face să fim ceea ce suntem chiar dacă nu ne dăm seama de asta mereu. Ne schimbăm pentru că trecem prin fiecare zi a vieții noastre încercând să dăm un sens existenței. Fiecare dintre noi vrem să credem cu certitudine în ceva. Și pentru asta căutăm o viață întreagă un răspuns sigur.
El: ( fixând un pătrat din modelul feței de masă) - Și tu? Crezi în ceva anume?
Ea: Nu am certitudini. Cred că e prea devreme pentru asta. Cred în oameni. Cred că fiecare dintre cei pe care i-am întâlnit și-au pus amprenta asupra mea. Până și tu ai făcut-o, în felul tău. Cred în bunătatea pe care fiecare om o are în el dar și în lașitatea pe care o au pentru că le e frică să-și arate adevărata față.
El: (privind adânc în ochii ei) - Crezi că cei care te rănesc acum au o parte bună?
Ea: Da! Cred. De ce să nu cred? Sunt răi cu mine, asta nu înseamnă că așa sunt cu toată lumea. Nu înțeleg de ce m-au ales pe mine pentru a-și arăta partea urâtă pe care o au în ei dar știu că nu sunt mereu așa.
El: Ai putea spune că și un criminal are o parte bună dacă privești lucrurile astfel... (râde înfundat și sarcastic)
Ea: (oftând cu privirea pierdută în bulele din suc) - Până și criminalii știu că au greșit și că greșesc. Și nu criminalii sunt cei mai periculoși ci mai degrabă cei care sunt răi și nu realizează asta. Oamenii care sunt convinși că răutatea lor are o cauză nobilă sau care cred că binele lor e binele suprem, indiferent de ceea ce trebuie să facă pentru a-l obține.
El: - Răutatea care te înconjoară e pur gratuită.
Ea: - Probabil... (oftează încrucișându-și degetele în jurul paharului) dar asta nu înseamnă că a riposta e cea mai bună soluție. M-ai întrebat dacă am vreo certitudine. Ei bine, cred că fiecare lucru rău pe care îl facem găsește mereu calea înapoi la noi. A face dreptate cu mâna mea ar însemna să fac rău cu bună știință. Ceea ce nu vreau și nu voi face niciodată. Te-ai gândit vreodată că oamenii care îi rănesc pe ceilalți o fac doar din teama de a nu fi ei înșiși răniți? Că atacă doar din teama de a nu fi atacați la rândul lor?
El: - Mmm? Asta ar însemna că cei ce te rănesc se simt amenințați de tine?
Ea: - De mine? ( Râde cu hohote) Ar fi culmea! Eu? Amenințătoare? Sunt doar un copil. Ce crezi că aș putea eu să fac? Ți se pare că aș fi în stare să rănesc adulți?
El: - Nu mă refer la fizic...
Ea: -Și psihic? Ce crezi că pot face?
El: - E poate vorba de ceea ce ai făcut deja.
Ea: Poftim? Ce vrei să spui cu asta?
El: - Ai rezistat. Asta vreau să spun. Că în ciuda lor și în ciuda greutăților, ai rezistat.
Ea: - Poate că așa se vede din locul în care privesc ei. Eu în schimb știu că m-au rănit mai mult decât au ei impresia, chiar dacă nu las să se vadă. Poate că din exterior, imaginea mea e una puternică dar nu m-am simțit niciodată mai vulnerabilă și mai rănită decât acum. Dar știu că vindecarea și iertarea nu vin dintr-o dată ci se construiesc în fiecare zi.
El: - Acesta e scopul tău? Să te vindeci și să ierți?
Ea: - Nu. Asta e doar o bătălie dintr-un război.
El: - Și atunci? Ce vrei să faci?
Ea: - Vreau... (trage aer în piept) vreau să pot spune într-o zi că am putut să fac lumea mai bună cu un milimetru decât este azi.

Un bătrânel de la o masă vecină se ridică băgându-și mâna în buzunarul de la piept al sacoului.
- Îți mulțumesc pentru cuvintele pe care le-am auzit.
Lasă o hârtie de zece lei pe masă în fața EI și se îndreaptă spre ieșire.
Ea: - Vă mulțumesc și eu. (Se uită după bătrânelul care deja se strecurase afară din local)

Multă vreme am crezut că scriu degeaba ceea ce scriu. Și mai mult, că pentru oameni nu contează ceea ce spun eu pentru că lumea încă mă vede ca pe un copil. Azi îmi dau seama că nu mai sunt acel copil și că încerc în fiecare zi să cresc mai mult. Nu maturitatea ne face mari, ci felul în care ne simțim și în care ne percepem pe noi înșine.
Mi-am amintit de acel bătrânel pentru că mă gândeam dacă are rost să vorbesc dacă nimeni nu dă o replică înapoi. Văd acest blog ca pe un monolog pe care îl port în ciuda tuturor celor care citesc ceea ce scriu. Mi-am amintit că indiferent de replică, cineva citește și poate să se regăsească în cuvintele mele chiar dacă nu  o să știu niciodată ce se petrece dincolo monitoare...