Moștenitori

Se spune că ”Sângele nu se face apă!„ și poate că la propriu și în sensul biologic așa este. Niciodată nu putem să negăm familia din care venim și în care ne-am născut. Biologia, medicina, ADN-ul ne va trăda mereu dar asta nu înseamnă că nu putem să negăm apartenența noastră la o anumită familie. Moral vorbind, psihic dacă vreți, se pare că lucrul acesta e posibil.
Am considerat mereu familia ca un dar cu care te naști și de care trebuie să profiți la maxim pentru că nu știi niciodată când poate dispărea din viața ta. Și nu mă refer numai la moarte ci și la
faptul că odată ce ne construim propria familie cu soț/soție și copii avem tendința să ne alocăm mai mult timp acestora decât familiei din care am plecat.
Nu alegem familia în care ne naștem dar o alegem pe cea alături de care vrem să murim. Dar putem oare să fim siguri că alegerea pe care am făcut-o va fi una finală? Poate cineva să garanteze că ceea ce noi înșine alegem pentru noi este ceea ce avem nevoie cu adevărat sau ceea ce ne va însoți de-a lungul vieții până la capătul acesteia?
Încrederea mea în instituția căsătoriei scade în fiecare zi și nu datorită ratei divorțului la nivel mondial ci din cu totul și cu totul alte motive. E adevărat că mai nou divorțurile sunt la modă și că bârfele mass-mediei în ceea ce privește destrămarea familiilor sunt zemoase așa cum sunt prezentate. La fel de adevărat este și că acele căsnicii care se destramă au la bază prea multe interese. Și interesele nu sunt altceva decât mormanul de paie ce stă la baza unei construcții care se vrea puternică.
Unii ar spune : ”Ei bine, așa cum o căsnicie se construiește, la fel se și
destramă.„ dar unde dispar toate angajamentele și jurămintele făcute de-a lungul timpului? Se pot oare șterge odată cu semnarea unui simplu act? De ce ne căsătorim și la starea civilă și la biserică dar divorțăm doar la tribunal? Poate pentru că religia nu cunoaște dezlegarea a ceea ce se presupune că este ”Până ce moartea ne va despărți.„ sau poate că Biserica presupune că un astfel de jurământ „La Bine și la Rău” mai înseamnă ceva pentru o societate care își pierde în fiecare zi câte puțin din respectul și credința pe care o aveam cu două decenii în urmă.
Bunicii noștri au suportat și suportă în continuare cu drag căsniciile pe care le-au legat și nici nu au în vocabular cuvântul ”Divorț„ pentru că încă mai pun preț pe legătura nu doar legală ci și spirituală pe care au făcut-o acum câteva zeci de ani. Dar oare noi mai putem concepe așa ceva? Oare generația noastră sau cele care vor veni după noi mai sunt capabili să creeze o legătură care să învingă moda sau interesele sau „Răul”?
Până la urmă Justiția dă societății ceea ce Biserica va refuza mereu : o scăpare dintr-o alegere prost făcută sau o metodă de a scăpa de un angajament făcut la un moment dat și pe care în timp am ajuns să îl regretăm.
E atât de simplu să semnezi un act prin care te eliberezi de orice responsabilitate față de persoanele cu care la un moment dat ai crezut că îți vei putea împărți viața cu bune și cu rele. Avem soluția la îndemână și ne folosim de ea. Simplu, scurt, rapid. Dar oare poți să ”divorțezi„ de familia în care te naști? Există un act pe care îl poți semna și care să spună că din momentul în care îl semnezi nu mai ești membru al acelei familii?
Aș spune că nu dar subiectivitatea nu mă lasă. Există acte ... pe care le poți semna și care spun că renunți la orice drept pe care îl ai pentru că prin venele tale curge același sânge cu al altor oameni.
Și dacă nu vreau să semnez? Nu mă poate obliga nimeni... Dar vreau oare să trăiesc și să fac parte dintr-o familie care nu m-a vrut și nu mă vrea? Vreau oare să forțez pe cineva să mă considere familie? Nu... dar o pot face... chiar și numai pentru a demonstra că sângele nu dispare și dacă aleg asta, nici măcar numele din buletin!
Deci... NU! Nu semnez!