Armistițiu - partea I

-          Știi că nu mă mai străduiesc să înțeleg? Îmi spune aprinzându-și țigarea cu ochii aproape închiși. Era atât de întuneric în cameră încât lumina de la flacără părea un felinar pe o stradă cufundată în beznă.

-          Ce vrei să spui? Că nu te mai interesează? L-am întrebat cu vocea cuprinsă de o urmă de dezamăgire.

Aruncă bricheta pe masă și se așează pe scaun. Zâmbește în colțul gurii ștrengar ca de obicei. Vrea să mă lase să cred că nu îi pasă dar știe și el că nu pot să cred așa ceva. Știe că îl cunosc mai bine decât și-ar fi dorit vreodată dar se preface totuși pentru că și lui ca și mie îi place jocul pe care îl jucăm ajutați de propriile noastre cuvinte.

-          Am încetat să mă mai întreb de ce noi doi, de ce acum sau de ce așa. Mi se pare puțin important motivul. Am ajuns să cred că așa trebuie să fie, înțelegi? Că indiferent de ceea ce facem sau ceea ce am făcut până acum, acel moment în care te-am văzut prima dată a trebuit să fie exact așa cum a fost. Plin de tot ceea ce îmi lipsise de-a lungul timpului. Plin de tot ceea ce mi-am dorit atât de mult pentru mine. La fel ca tot ceea ce a urmat după el. Ridică din umeri ca și când ar încerca să își susțină afirmația prin gestul lui.

-          Inclusiv ceea ce se întâmplă acum? Am făcut o pauză ca să

inspir sperând să înțeleagă că răspunsul pe care avea să mi-l dea va defini atât de multe lucruri între noi. Hm?

Am insistat pentru că voiam să știu ceea ce gândește la fel de mult poate cum își dorise el un răspuns de la mine de fiecare dată când nu am fost acolo ca să i-l dau. Lipsisem prea mult timp din preajma lui de-a lungul vremii și pentru un timp asta nu părea să ne afecteze pe nici unul dintre noi. Dar la un moment dat nici un mijloc de comunicare nu ne mai ajuta așa cum ar fi trebuit să o facă. În timp telefonul și internetul nu făcuseră altceva decât să sape o groapă invizibilă între două puncte de pe glob care credeau cu naivitate că vor putea să sară oricât de departe ar fi nevoie dacă ar vrea să devină unul singur.

Cu timpul multe întrebări nu și-au găsit răspunsul pentru că exista mereu promisiunea unor zile în care timpul avea să țină cu noi. Zile în care ne vom petrece clipele recuperând ceea ce am pierdut din cauza distanței. Însă acele zile nu aveau să mai vină. Întrebările și-au construit o fortăreață puternică și au sădit în suflet neîncrederi de care nici unul dintre noi nu ne credeam capabili.

Crăpătura dintre cele două puncte s-a umplut între timp cu temeri, neîncrederi, gelozii, frici, frustrări, nemulțumiri, orgolii, dezamăgiri, îndoieli. Și toate astea din cauza unor întrebări pe care nu le-am rostit sau a unor răspunsuri pe care nu le-am dat pentru că am continuat să așteptăm acel timp ce nu avea să vină așa curând cum am sperat.

Era vina noastră pentru că am îndrăznit să sperăm și asta ne-a făcut să credem în imposibil cu o naivitate ce durea acum. Ne-am crezut zei, dumnezei, magicieni. Ne-am crezut speciali pentru că așa ne-am simțit. Însă am uitat că ceea ce ne-a făcut puternici ne poate la fel de bine dărâma în așa fel încât să nu mai fim capabili să ne culegem bucățelele din noi niciodată deși asta încercam să facem acum. Și nu puteam să nu mă întreb în mintea mea : oare chiar am fost zei sau universul doar se jucase cu noi o vreme? Defapt, pentru întrebarea asta așteptam acum un răspuns de la el.

Nu îi vedeam chipul din cauza întunericului dar de fiecare dată când trăgea cu sete din țigare îi vedeam fruntea încruntată și privirea pierdută undeva înspre mine deși nu încerca să mă găsească. Poate că doar își închipuia unde sunt.

-          Prefer să cred că nu. Sau mai bine spus, refuz să cred că sunt un pion pe tabla de șah a propriei mele vieți. Vreau să cred că pot alege. Vreau să cred că încă sunt zeu și că steaua mea nu se stinge din cauza unui destin stupid în care încă mai cred. E o prostie, nu-i așa?

-          Sau poate că alegem să credem în destin doar atunci când ne place și preferăm să dăm vina pe oameni când ceva nu merge bine. Poate că nu am fost niciodată zei. Nu cred că oamenii au putere asupra zeilor.

-          Nu m-am simțit ca un simplu om în prezența ta, mă înțelegi? Mereu am simțit că e mai mult decât o simplă legătură pe care până la urmă, hai să fim sinceri, puteam să o am cu oricine mi-aș fi dorit. Nu a fost! Ridicase subtil tonul vocii ca și când se certa cu el însuși nu cu mine.

Mi-l puteam imagina stând acolo pe scaun, departe de mine, cu coatele sprijinite pe genunchi ca mai mereu. Chiar și prin bezna completă parcă puteam să-i simt privirea sfârșită de oboseala adusă cu sine de lupta continuă. Fiecare dintre noi ne luptasem cu gândurile ce ne măcinau și acum fiecare dintre noi își vedea propriile amintiri ale bătăliilor date. Fiecare dintre noi cerceta câmpul de luptă cu disperare încercând să găsim semne de viață. Și poate că din cauza oboselii, a luptei în sine sau a destinului, cine știe? – nu reușeam să găsim nimic. Ne-am orbit unul pe altul cândva în timpul luptei sau am uitat pur și simplu să ne amintim că pentru orice întrebare există un răspuns, pentru orice gând există un cuvânt, pentru orice rană există un medicament. Însă acum, plini de cicatrici, unul lângă altul, nici măcar războiul purtat nu mai părea să aibă importanță. Fiecare bătălie își pierdea din valoare pentru că realizam amândoi că nu a câștiga era scopul până la urmă, ci a continua lupta chiar și atunci când o credeam pierdută. Ne purtam cicatricile cu mândrie chiar dacă nici unul dintre noi nu recunoștea asta. Poate că a recunoaște lucrul acesta ar însemna ridicarea steagului alb.

Dar într-o cameră plină de întuneric nimeni nu ar fi văzut steagul oricum. Becul stins fusese ca un fel de armistițiu pe care am fost de acord amândoi să îl semnăm pentru că meritam să luăm o pauză de la bătălie. Cel puțin între noi. Restul bătăliilor nu se opresc atât de ușor. Restul războaielor continuă însă dincolo de acei patru pereți umpluți cu întuneric, nu mai existau arme.

Ele așteptau cuminți și însângerate la ușă, un semn. Un semn că ar putea să fie agățate înapoi pe un perete pe post de decor. Pentru că în oricare alt război în afară de cel pe care îl porți pentru dragoste, armele sunt inutile.

Și avea dreptate. Putea oricând să găsească pe altcineva cu care să-și poarte bătăliile, ca și mine, însă, tot ca și mine, știa ca e prea greu să găsești pe cineva care să te facă să vrei să-ți ridici din nou armele.

-          Poate că a venit vremea să ne luăm fiecare dintre noi cel mai bun medicament pe care îl avem în fața destinului. I-am spus într-un final, spărgând liniștea încăperii.

-          Există oare un medicament care să vindece asta? Dispare oare senzația asta cu ceva? Sentimentul că suntem neputincioși în fața propriului nostru fel de a fi poate fi vindecat cu un medicament?

-          Acceptarea. Știi și tu la fel de bine ca și mine că putem să ne luptăm unul cu altul la nesfârșit. Ne-am demonstrat asta de prea multe ori. Am pierdut și am câștigat în egală măsură până acum și așa va continua să fie și de acum înainte. Am pus la încercare gânduri, concepții, idei, credințe, caractere, secrete. Am pus tot ce am avut mai bun și mai rău deopotrivă în ceea ce a fost între noi încercând să rămânem nemuritori. Însă va trebui să acceptăm că deocamdată nu avem de ce să ne mai înfruntăm în bătălia asta. Va trebui să înțelegem că avem deja o bucățică de nemurire. O simți și tu ca și mine.

-          Crezi că ne-am împotrivit la ceea ce era firesc? Chiar crezi că din cauza asta am ajuns să ne luptăm unul cu altul? Vrei să îmi spui că suntem blestemați să trăim ca și când nu am ști ceea ce știm deja? Că trebuie să uităm că dincolo de toate iluziile care ne sunt vândute în fiecare zi există ceva real? Ceva ce ne-a umplut viața amândurora?

-          Fiecare luptă are consecințele ei. Poate că aceasta este a noastră. Să știm! Și să învățăm să trăim cu o realitate în suflet pe care nimeni nu o să o poată vedea vreodată...

Am auzit scârțâitul scaunului pe podea și-mi imaginam cum se tolănește în el ca și când s-ar fi dat bătut. Știam că urmează o lungă și profundă tăcere așa că mi-am aprins și eu o țigare așteptând ca praful ridicat de cuvinte să se așeze înapoi peste mințile noaste...

” - Suntem încă în armistițiu...” Mi-am spus în gând în timp ce-mi savuram țigarea. ”Încă în armistițiu...”

n  Va urma...