Cuvinte mute

-          Te iubesc... i-am șoptit stins văzându-i chipul chinuit în timp ce se îndepărta de scara trenului care își relua drumul monoton prin țară, neavând grija destinelor pe care le poartă cu el.

Nu mi-am putut scoate din minte multă vreme gestul lui la auzul cuvintelor mele. Și-a pus palma peste obraz ca și când ar fi încercat să se consoleze singur pentru ceva ce nu puteam înțelege. Privirea lui pierdută îmi urmărea plecarea cu cea mai pură expresie de părere de rău pe care am văzut-o vreodată la cineva.

M-am întrebat multă vreme de ce a făcut asta și de ce ar fi avut nevoie de consolare. M-a bântuit idea că era prea devreme pentru asta și că nu am lăsat deloc rațiunea să-și facă loc în lumea gândurilor mele învolburate de ultimele zile petrecute cu el. Fusese magic. Fiecare gest de-al lui mă  înconjura cu o pace sublimă pe care o credeam imposibilă. Îmi trăisem visul, filmul acela romantic la care orice femeie speră și care îi aduce agonia și extazul în același timp. Alături de el avusesem ocazia să uit de toate filmele pe care le văzusem până atunci pentru că își pierduseră toată valoarea în fața incontestabilei realități. El. Așa cum nu mi l-aș fi imaginat niciodată. El, singurul bărbat care a reușit vreodată să mă facă să

nu-mi fie frică să visez, să simt, să trăiesc dar mai ales să fiu eu, să spun ceea ce gândesc.

Așa că mi-am asumat cuvintele spuse fără să mă mai lamentez, în fond nu aveam de ce să o fac pentru că știam că fusesem cât se poate de sinceră. Exact în momentul acela mi se părea cel mai logic lucru pe care îl puteam spune. Nimic nu părea să mai acopere multitudinea de cuvinte ce îmi treceau prin cap. Nici un cuvânt de pe lume nu avea rost pentru că nu ar fi făcut altceva decât să limiteze ceea ce simțeam.

Cunoscusem limite până atunci. Prea multe și înverșunate ca să poată fi menționate dar atunci nu mai era așa. Cu mult timp în urmă, nimic nu fusese atât de simplu și natural cum era cu el.

Înainte să îl cunosc,  cuvintele erau atât de scumpe încât buzele mele nu și-au permis luxul de a fi atinse de răsuflarea lor romantică. Buzele mele ar fi trebuit să plătească scump acea frază, acel ”Te iubesc!” pe care mă chinuiam să îl repet încercând să îl încarc cu toate sentimentele de care mă știam capabilă. Și poate nu doar buzele plăteau ci mintea. Mintea care mereu lucra împotriva mea când venea vorba de exprimarea sentimentelor. Mintea mea plină de frici și limite pe care nu numai oamenii ci și eu le-am construit în încercarea de a mă proteja de cel mai crunt sentiment care există : dezamăgirea.

Dar atunci, stând pe scara ruginită a trenului, simțind cum fără voia mea gigantul metalic mă ducea înapoi acasă, departe de prezența lui îmbătătoare și vântul dezordonându-mi părul, atunci totul era atât de plin de emoție și liber. Limitele dispăruseră de mult, teama se evaporase dintr-o dată ca și când nu ar fi existat nicodată, dezamăgirea fusese ștearsă din dicționar pentru totdeauna și libertatea îi luase locul cu ușurința cu care o adiere de vânt se strecoară printre firele de iarbă crudă ale primăverii.

Nu-mi păsa dacă îmi răspunde cu aceleași sentimente sau cu aceeași frază pentru că nu țineam neapărat să mi-o spună. Îi vedeam chipul, mă uitam în ochii lui si era de-ajuns încât să-mi arate tot ceea ce simțea. Era prima dată când nu-mi păsa dacă aveam sau nu să primesc un răspuns rostit. Prima dată când tăcerea era cu adevărat cel mai frumos răspuns posibil.

Era devreme. Devreme pentru tot ceea ce se întâmplase, devreme pentru tot ceea ce simțisem amândoi și undeva în mintea mea, odată ce drumul se întindea drept înspre casă, o undă de teamă încerca să-și facă culcuș în sufletul meu.

O teamă pe care de data asta nu am vrut să o las să îmi demoleze fericirea.  O teamă pe care a știut cum să o facă să dispară chiar dacă nu își dădea seama de asta. O teamă pe cate a învins-o el pentru mine, la fel cum un Făt Frumos reușește mereu să taie capul dragonului și își salvează prințesa.

O vreme, dragonilor le-a fost frică să mai încerce măcar să se apropie de castel. O vreme, liniștea a domnit peste palat și Făt Frumos și Ileana Cosânzeana au trăit cu adevărat o poveste zi de zi. Dar cu toate astea, nimic nu poate dura o veșnicie. Într-o zi, o mamă vitregă a bătut la poarta castelului. Cu un zâmbet cald și un coș plin de mere. Fiecare dintre noi am mușcat cu nesaț din merele mamei vitrege chiar dacă știam povestea, chiar dacă eram conștienți că o să ne otrăvim. Am făcut-o.

Apoi, cu sufletul otrăvit am lăsat cuvintele să-și piardă valoarea. ”Te iubesc” a devenit un fel de ”Bună” și chiar dacă am urât asta nu am putut să i-o spun niciodată. Mi se părea că secasem cu adevărat toată energia acelei fraze încercând de fapt să ne explicăm și să ne demonstrăm unul altuia ceea ce simțeam.

Așa că am renunțat la a mai rosti pentru că în fond nu cuvintele dau putere sentimentelor ci invers. Gestul său însă a continuat să mă urmărească asemeni propriei mele umbre. Și mereu când voiam să-i spun că îl iubesc îmi așezam palma caldă peste obrazul său.

Îmi doream atât de mult să înțeleagă lucrul acesta, îmi doream cu toată puterea să nu fie nevoie de cuvinte ca să simtă ceea ce voiam să îi spun. De multe ori mă întreba curios ”La ce te gândești?” și pentru că nu îi puteam spune preferam să-i întorc un sărut în loc de răspuns.

În timp însă a încetat să-mi mai spună că mă iubește crezând că pierde un fel de teren imaginar rostind acele cuvinte. În timp ce eu încercam să las cuvintele să-și găsească mormântul în tăcere ca să renască în gesturi calde și tandre, mintea lui dădea naștere multor nesiguranțe.

Azi, nici nu-i mai spun că îl iubesc și nici nu-i mai țin chipul între palme. Nici el nu-mi mai vorbește încercând să mă înțeleagă. Azi până și tăcerea lui poate însemna ”Te iubesc” dacă vreau să cred asta. Azi tăcerea înseamnă cu adevărat ceva mai mult decât toate cuvintele pe care le-am rostit de-a lungul timpului.

Azi poate că am reușit să ne înțelegem unul altuia tăcerile. Azi cu siguranță ne întelegem mai bine unul pe celălalt chiar dacă nu ne-o spunem. Azi ne adunăm certitudinile într-un băgăjel și plecăm cu încredere la drum și mai ales cu speranța că numai dragostea ne poate învăța cine suntem cu adevărat, fără să fie nevoie de cuvinte.