Armistițiu - partea II

Nu mă deranja tăcerea. Din contră. De multe ori tăcerea ce se așternea între noi era precum acel calm pe care doar pe chipul unui copil adormit în brațele mamei îl găsești. Tăcerea fusese multă vreme o recunoaștere a fericirii, un fel de a ne spune unul altuia că suntem acolo unul pentru altul și că indiferent de cuvinte, sentimentele vorbesc cu mult mai mult decât am fi crezut vreodată. Tăcerea era modul în care ne spuneam că suntem de acord cu ceea ce suntem și cu ceea ce simțim. Tăcerea era poate cel mai plăcut mod de a ne lăsa sentimentele să vorbească.

Așa că azi, nu tăcerea mă deranjează ci distanța. E la câțiva metri de mine, tolănit într-un scaun, fixând un punct invizibil în care își imaginează că sunt eu. Nu se uită în direcția mea deși nu realizează asta. Se uită undeva în partea dreaptă a patului. Eu în schimb stau sprijinită de

tăblia patului în stânga cu perna peste picioare. Când și când câte o mașină trece pe stradă luminându-i fața. Mă întreb de ce stă cu ochii deschiși în bezna asta. Ce rost are dacă nu poate vedea nimic, nici măcar pe mine. Nu găsesc răspunsul deși nu am neapărată nevoie de el.

Eu în schimb stau și aștept. Un strop de lumină ca să-i văd expresia feței, o mișcare oricât ar fi de mică, pentru că astfel mi-aș da seama că nu mai încearcă să-și croiască o replică pentru ultima pe care i-am dat-o eu, un cuvânt sau o frază care să spargă tăcerea dar nu și liniștea. Liniștea era mereu așternută deasupra noastră de când am ”semnat” armistițiul.

-          Ai idee de câte ori m-am întrebat cum aș putea face ca lumea să înțeleagă ceea ce simteam pentru tine? Îți poți imagina cât de crunt mi se părea că oamenii din jurul meu nu au ajuns să simtă niciodată ceea ce am simțit noi? Încă este crunt... Cuvintele lui păreau mai degrabă o șoaptă. Îi puteam simți adevărul în fiecare literă pe care o rostea. Așa mi-am dat seama că sunt defapt singur. Înainte să te cunosc pe tine eram complet singur. Și am realizat asta abia când am înțeles că tu, dintre toți oamenii, numai tu reușești să îmi cotrobăi prin minte cu o ușurință ce m-a speriat de multe ori. Și totuși chiar și așa, tot nu am încetat să sper că cineva, altcineva în afară de noi ar putea să vadă ceea ce vedem noi unul în celălalt. Încă mai sper la asta, știi? Chiar dacă nu mai fac nimic pentru a-i convinge pe ceilalți. Chiar sper...

-          Are vreun rost? L-am întrebat curioasă. Chiar crezi că poți face oamenii să simtă același lucru? Uiți că nu toată lumea vrea să vadă asta. Sunt momente în care și noi regretăm că simțim. Sunt clipe în care ne dorim să nu fi simțit niciodată. Sunt momente în care ne-ar fi atât de ușor să nu știm. Dar nu mai putem ignora asta, ei încă mai pot.

-          Ești atât de nefericită? Mă întreabă aproape dezgustat de răspunsul meu. Atât de nefericită te-a făcut relația asta încât să nu îți dorești să mai spui nimănui despre ea? Să nu mai împărtășești cu nimeni ceea ce ai trăit?

Vocea îi devenise aspră chiar dacă știam că nu mă judecă pentru răspunsul pe care i l-am dat. Nu aștepta un răspuns cu adevărat la întrebarea pe care o rostise. Știa la fel de bine ca și mine că fusesem cu adevărat fericită lângă el și că nu aș putea nega asta niciodată...

n  Va urma...