Povestea unei dimineţi

-          Trage, te rog draperia înapoi!  Îmi spune sec scuturându-şi inutil ţigarea în scrumieră.

“Ţi-e frică de lumină” îmi zic în minte dar nu mă mai obosesc să vorbesc. Stă în fund pe marginea patului şi se uită la mine fără prea mare interes. Mai degrabă cercetează crăpătura dintre draperie şi geam, stresat pesemne de primele raze de soare. Primele raze ale zilei nu sunt niciodată semne bune pentru el, cu atât mai mult în seara asta. Dimineaţa e perioada în care toată energia pare să-i revină în corp cu o forţă indescriptibilă punând stăpânire pe fiecare gest pe care îl face. M-am obişnuit cu asta şi nu mai încerc de mult să îmi bat capul cu agitaţia constantă a dimineţilor. Pentru mine timpul curge la fel de suav în fiecare dimineaţă. Soarele îmi aduce zâmbetul pe buze în ciuda motivelor lui de supărare. Într-un fel, dimineaţa e atât moartea unei nopţi dar şi naşterea unei noi zile.

Pare prea stresat ca să mai bage de seamă că nu e trecut nici măcar de jumătatea nopţii. Îi zboară timpul printre degete şi cuvinte ca de fiecare dată dar azi ştie ca e în zadar să mai lupte cu timpul. Se bucură intens dar la fel de intens işi pierde entuziasmul când simte că ceva îi scapă de sub control. Îşi stinge ţigarea de jumatate şi vine în spatele meu înconjurându-şi braţele ca de oţel în jurul taliei mele. Protectiv aproape mereu cu mine indiferent de ceea ce simte, mă sărută pe umărul dezgolit de prosop.

-          Ştii că dacă aş fi mai atent aş putea chiar să-ţi aud gândurile? Zâmbeşte înfundat şi îi simt buzele întinzându-se pe pielea umărului meu. Mai e până dimineaţă. Îmi spune atât de relaxat, pesemne văzând întunericul de-afară. Mai am timp de încă unul, poate chiar două dacă nu mă pierd în detalii. Sau deja te-ai pictisit de mine?

Îşi înfăşoară şi mai tare braţele în jurul meu şi îmi adulmecă mirosul pielii de pe gât cu pofta nebună a unui copil pentru prăjituri înainte de mâncare. Ridic din umăr şi îmi lipesc fruntea de a lui fixându-i privirea parcă îmbătată. Încerc să fiu cât de poate de serioasă deşi ştiu că poate să citească prin mine cu uşurinţă când mă priveşte fix în ochi. Prefer să nu îi spun nimic ci doar să dau din cap în semn de „Nu”.

Îşi desface mâinile din jurul taliei mele şi face doi paşi mari ca să ajungă lângă pat. Oftează şi se trânteşte lenes peste cearceaful şifonat. Ridică praf în jurul lui şi aproape că stinge lumânarea de pe măsuţa de noapte. Îşi pune mâinile sub cap nepăsător şi aşteaptă. Ştie că o să mă aşez lângă el şi nu îi trece nici măcar o secundă prin minte că aş rămâne lângă geam să privesc în bezna mătăsoasă a nopţii. Poate că la un moment dat se îndoise de asta, dar fusese cu prea mult timp în urmă ca să mai conteze acum. Era pe vremea când încă nu mă cunoştea. Pe vremea când îşi dorea prea mult să mă cunoască şi nu îşi permitea să ia lucrurile cu atâta uşurinţă ca acum.

Dau drumul draperiei într-un final şi mă aşez în pat lângă el. Fixează un punct în tavan şi îşi strânge buzele prefăcându-se că îşi adună ideile deşi eu, asemenea lui, ştiu că ele sunt deja conturate  în mintea-i aglomerată şi ameţită de vaporii şampaniei băute mai devreme. Nu sărbătoream nimic dar era un fel de mic ritual pe care îl crease de-a lungul timpului. Poate că sărbătorea revedea cu mine sau îi plăcea doar să simtă acidul licorii înţepându-i papilele gustative. Sau poate azi nu sărbătorea ci se consola. Nu am stat niciodată să mă gândesc la asta ci am luat-o ca pe un fapt. Încercam să beau alături de el dar mereu renunţam înainte să mă cuprindă ameţeala. În seara asta paharul meu rămăsese neatins nu pentru că aş fi vrut să nu beau ci pentru că nu am avut timp pentru asta.

Îi imit gestul ţintind cu privirea tavanul alb şi inexpresiv al camerei. Uneori mă gândeam că e felul lui de a desena, privind acolo în albul gol, crezându-se pictor pe o pânză nouă. Inspiră adânc şi se întoarce către mine aproape lipindu-şi buzele de urechea mea. Vocea lui sună melodios, ca un geamăt timid scos în timpul preludiului. Apăsat, înăbuşit, greu. Pe semne oboseala îşi spunea cuvântul deşi nu ar fi recunoscut asta niciodată. E prea mândru şi îi place mult prea mult să îşi petreacă timpul cu mine ca să permită oboselii să îi fure preţiosul timp pe care îl avea la dispoziţie. Ştia că dacă adoarme va pierde clipe după care urma să tânjească multă vreme. Ştia că trebuie să profite de fiecare moment în aşa fel încât să îi ajungă până la urmatoarea noastră întâlnire deşi era conştient că asta nu se întâmpla niciodată.

Uneori mă întrebam cât de bine îi face starea pe care o are când e lângă mine. Îl asemuiam deseori cu un dependent de droguri, mereu aşteptând urmatoarea doză cu nerabdare şi dor. Şi drogul lui eram eu. Asta mă făcea să mă simt bine de cele mai multe ori până într-o zi când auzisem pe cineva spunând că cei care se droghează ajung să nu mai ţină cont care e drogul atâta vreme cât îi face să simtă altceva decât ceea ce trăiesc în fiecare clipă de luciditate.

Mă încercase o stare pe care o asemănam cu gelozia dar nu i-am dat curs. În fond, nu aveam de ce să fiu geloasă. Era acolo, lângă mine, suflându-mi cuvintele în urechea dreapta cu un calm pe care numai el ştie de unde poate să îl găsească. Încă mai era acolo. Pentru o secundă, cufundată în gândurile mele, pierd câteva cuvinte pe care le rosteşte şi încerc să îmi dau seama ce spunea ascultându-i vocea suavă.

„Of ,crede-mă Iacob , eşti un naiv, dar rămâi aşa. Nu orice poveste de dragoste este ca a voastră.Şi eu am trecut prin multe şi crede-mă - ce trăieşti tu, e unic  şi frumos. Să exişti,să simţi,să dăruieşti ce e mai bun din tine şi să te înţelegi din priviri cu persoana respectivă e visul oricărui om. Doar că întotdeauna realitatea a atentat la visul acesta şi ne trezim la 40-50 de ani cu omul nepotrivit lângă noi. Şi atunci ce facem? Că doar nu putem să ne strângem hainele într-un bagaj şi să plecăm… nu putem pentru că ne  vine greu să plecăm din locul în care avem atâtea amintiri şi timp petrecut… locul acela e o parte din tine.Nu mă înţelege greşit nu e vorba de mine... între mine şi soţia mea e totul în ordine… spun în general .Şi între noi e dragoste,dar la voi e ceva mai mult deâat atât…”

La un moment dat am adormit ascultându-i povestea asemeni unui copil mic cuprins de oboseala jocurilor zilei. De multe ori mă prefăceam că adorm doar ca să văd dacă se opreşte din povestit. De fiecare dată reuşea să îşi dea seama când adormeam şi nu reuşeam să-l păcălesc. Câteodată se oprea din povestit ca să mă întrebe dacă îmi place povestea. Ştiam că mă testează să vadă dacă dorm. Când nu-i mai răspundeam nimic se oprea din povestit şi adormea lânga mine.

În seara asta în schimb nici nu a observat  absenţa mea şi continuase să povestească. Mă trezesc lângă el, stând în aceeaşi poziţie de parcă nici nu se mişcase, încă povestind cu vocea plină de pasiune.

“-Trebuie să îi anunţăm şi pe părinţii lui Iacob. Trebuie să îi sun,spune căutându-şi telefonul prin buzunarele hainei.

-Nu înca Eva, nu înca ,întâi să iasă din operaţie ... şi după aceea, în plus e noapte… e târziu!”

- Chiar că e târziu, îi spun încercând să-mi schimb vocea ca să nu îşi dea seama că am adormit. Ridic privirea din pat şi mă uit spre geam.

- Da. Ai dreptate. Vocea părea că i se schimbă. Un soi de mâhnire îi înghite cuvintele. Aruncă ochii pe parchetul de sub geam şi vede razele de soare. Ca şi cum s-ar fi uitat la ceas şi a văzut că e târziu se ridică din pat şi îşi începe ritualul din fiecare dimineaţă agitându-se prin cameră.

După exact 5 minute şi o ţigare uşa se închide în spatele lui şi lasă în urmă rotocoale de praf şi tăcere. Ca în oricare altă dimineaţă, chiar dacă aceasta nu era una obişnuită. E ciudat cum sună ecoul oftatului meu în camera scufundată în linişte. Nu i-am spus niciodată senzatia care mă încearcă de fiecare dată când pleacă aşa grăbit. Mă simt ca un câmp proaspăt recoltat. Cumva fără viaţă. Şi azi… ei bine, azi, soarele nu reuşeşte să-mi smulgă nici măcar intenţia unui zâmbet.

După ce plec şi eu îl sun. Mă asigur că a ajuns în siguranţă la serviciu şi închid liniştită. De data asta însă, nu am mai făcut-o. Ştiam că nu o să mai apuc finalul poveştii chiar dacă îmi promisese cândva că o să o termine. Ştiam că acela a fost ultimul episod pe care o să mai am ocazia să îl ascult. Ştiam că va trebui să mă despart de Eva şi de Iacob şi nu am făcut-o.

 Şi azi îmi dau seama că nu, nu îmi plac poveştile al căror final nu o să îl cunosc niciodată…oricât de frumos a fost începutul ei, nu o să fie suficient. Un dependent de droguri care se respectă moare de la ultima lui doză. Presupun că eu nu am norocul acesta.

P.S. Bucăţica de poveste dintre ghilimele nu îmi aparţine dar îi mulţumesc autorului pentru inspiraţia pe care mi-a insuflat-o pentru scrierea acestei poveşti.