Ultima noapte

Încă o noapte. E ultima și de data asta nu o să mai caut motive să mă întorc. Oricum nu pot pleca în miezul nopții ca un descreierat pe străzi. Încă o noapte și apoi totul o să se termine chiar dacă știu că tăcerea nu înseamnă neapărat un final. O să ies din asta odată și-odată chiar dacă știu că nu o să plec gol ca o filă încă nescrisă de jurnal.

Pf! Jurnal, auzi! La ce mă pot gândi acum. La jurnale. Asta e treaba ei nu a mea! Am scris din cauza ei, am scris datorită ei, am scris pentru ea, am scris în cinstea ei și pentru condamnarea ei. Și stă acum lângă mine liniștită, dormind profund, aproape că nici nu respiră. Cât de gelos sunt pe somnul dulce care o înconjoară în clipele astea. Îmi pare că orice s-ar întâmpla, somnul acesta dulce și fără remușcări nu poate fi distrus de nimic pe lumea asta.

Când adoarme, la fel de bine ar putea întreg universul să doarmă pentru că nimic

nu mai pare să aibă viață în preajma somnului ei. Doarme! Și în somnul ei, mulțimea mea de gânduri se scufundă și moare. Un univers întreg moare când o cuprinde somnul pentru că în mintea ei se nasc și mor prea multe realități pe care azi îmi dau seama că nu le-am putut înțelege cu adevărat.

Doarme suav și misterul îi recită poezii de leagăn. Nu îi cântă pentru că de multe ori muzica e vocea ei. De-atâtea ori i-am ascultat vocea ca pe un cântec pe care mai apoi nu mi l-am mai putut scoate din minte cu zilele. Din mulțimea de mistere ce își au căminul sub fruntea ei aproape mereu încruntată nu mi-a dat voie să cunosc decât o parte. O parte pe care am fost mereu dispus să o găzduiesc înăuntrul meu fără prea multe întrebări și cu cea mai mare dragoste de care credeam că sunt capabil.

Și în ciuda tuturor acestor lucruri, azi, în seara asta, doarme. Tot liniștit ca de fiecare dată. Pentru ea somnul e singura evadare. Singura clipă în care pur și simplu nu mai există realitate, nici o altă realitate în afară de somn.

Doarme și nu realizează că în mine soldații gândurilor și cei ai sentimentelor își ascut cu îndemânare săbiile pentru luptă. E ultima luptă, ultima seară. Pentru mine războiul se termină odată cu noaptea. Pentru ea, bătălia începe mereu în clipa în care soarele străpunge bezna impunătoare a nopții.

Doarme nepăsătoare neștiind că aș vrea să-i îmbrățișez pentru ultima dată întreg universul adormit. E cea mai stranie senzație din lume să știu că între brațele mele încape nu un univers ci o multitudine de universuri. Îmi dă putere și responsabilitate în aceeași măsură. Îmi dă liniște și emoții. Îmi dă totul dar în același timp nu rămân cu nimic.

I-am ținut somnul în brațe de nenumărate ori nemișcat de teama de a nu-i deranja visele. Și mereu când un vis încerca să-i taie siguranța plutitoare a somnului am fost acolo ca să o prind, mereu încercând să-mi transform brațele în așternuturi pufoase ca să nu-și dea seama că s-a trezit pentru câteva secunde.

Doarme. La jumătate de metru de mine trupul ei perfect relaxat în încovoierea specifică somnului se odihnește ca după un îndelung război cu viața. Trupul ei fragil, sensibil, făcut covrig și pierdut în pilota imensă, trupul pe care l-am dorit mereu nu ca să fie al meu ci pentru că dăruirea ei e libertate de fiecare dată. Trupul acela cuprins de toată pasiunea pe care am cunoscut-o vreodată concentrată într-o singură privire.

Nu îi pot citi pasiunea în somn sau în trup dar o singură dată de m-ar privi aș putea să revăd toată forța cu care mi-a străpuns fiecare atom din clipa în care am văzut-o pentru prima dată. Mi-a fost teamă de fragilitatea trupului ei care mi-a inspirat mereu instinctul de a o proteja. Teamă că oricine pe lumea asta s-ar putea lăsa înșelat de aparenta fragilitate și ar crede că și mintea ei e pe măsura trupului.

Așa credeam și eu. Și într-o zi mi-a spus că sufletul omului nu se măsoară cu centimetrul sau cu un cântar. ”Pentru suflet nu există altă unitate de măsură în afară de sentimente” mi-a spus atât de convinsă de parcă îmi spunea că apa e udă. I-am invidiat mereu ferocitatea cu care și-a apărat convingerile în ciuda tuturor luptelor cu care încercam să ripostez. E de neclintit atunci când crede cu adevărat în ceva și nu se dă înapoi de la nimic atunci când trebuie să-și apere identitatea.

Când doarme însă, toate luptele se opresc ca și când cu o fracțiune de secundă înainte să adoarmă reușește să semneze tratate de pace cu toate nemulțumirile pe care le are. O invidiez pentru asta și o știe chiar dacă nu aș recunoaște-o de față cu ea. Îi invidiez fragilitatea și puterea, mai ales când își găsește exact cuvintele care mă fac mereu să-mi îngrop îndoielile și temerile. O invidiez și cu toate astea reușește mereu să mă facă să o admir chiar și atunci când pierd luptele cu mintea ei.

Poate că azi am câștigat dar nu simt gustul victoriei inundându-mi toate simțurile pentru că știu că această victorie mă face să fiu de asemenea  un învins. Am câștigat un război ca să o pierd pe ea. Am apărat granițele convingerilor mele până când a obosit să mai încerce să le străpungă. Sau poate a reușit să vadă dincolo de zidurile granițelor și a realizat că nu are pentru ce să mai bată. Poate că nedumerirea asta o să plece odată cu mine de lângă ea de îndată ce se va ivi soarele.

Obosită și înfrântă, adoarme și chipul ei nu trădează nici măcar o undă de regret că a pierdut. Știa oare că o să piardă? A intrat oare în lupta aceasta doar ca să am eu un oponent? Ar face oare asta?

Mă chinuie somnul ei liniștit si e pentru prima dată când se întâmplă asta. Până azi, somnul ei liniștit a fost un țel cu care mereu mi-am început ziua pregătit să mă lupt cu oricine și orice stătea în calea lui. Azi nu mai e așa. Azi aș vrea să-i alung liniștea pentru a-mi spulbera incertitudinile cu care va trebui într-un final să plec și pe care va trebui să le trag după mine cine știe pentru câtă vreme.

Dar... o las să doarmă liniștită, neștiind că lupta pe care am început-o nu o să se termine niciodată. Un asemenea război nu se va termina cu o ușă închisă și cuvinte nespuse. Războiul nostru continuă învăluit de misterul interpretabil al tăcerii, chiar dacă tăcerea pentru noi nu a însemnat și nu o să însemne niciodată liniște.

Am pierdut și am câștigat și cu asta plec lăsând în urma mea doar o șoaptă pe care până și somnul ei indestructibil o să o audă:

-          Ră...