Ambitia

Se facea ca era cu mult inainte de ceea ce imi aduc aminte in detaliu. Se facea ca traiam povesti cu oameni, nu cu printi si printese, intr-o lume rea si buna in acelasi timp. Se facea, tot in vremea aceea, ca toate cuvintele trebuiau inghitite cand venea vorba de pareri, dorinte sau concluzii. Se facea ca putina lume asculta la ceea ce aveam eu de spus. Eu, un copil cu ochii mari si urechile si mai mari spre surprinderea ulterioara a tuturor.

Era vremea cand toti in jurul meu ma priveau ca pe un mic nimeni pe care poti sa-l dai putin mai intr-o parte si care stiai sigur ca va ramane acolo pentru ca - nu-i asa? - pe nimeni nu interesa parerea ce abia astepta sa se nasca dintre buzele mele.

Asta era acum noua ani mai exact, o vreme care acum imi pare rupta dintr-o alta viata. Atat de departe incat, dupa lupte imense cu mine si cu memoria mea blestemata, am ajuns sa cred uneori ca am visat doar. Au fost noua ani lungi dar si extrem de productivi daca stau sa ma uit la firimiturile pe care mi le-am lasat pe drum.

Am fost un copil interesant pentru doi oameni si cam atat. Pentru altii am fost doar un copil, pentru unii am fost o pacoste, pentru altii o prea mare responsabilitate. Pana intr-o zi...

O zi care, desi nu stiam, avea sa ma schimbe radical.

NU! Asta nu este o poveste despre lacrimi si suspine, ci dimpotriva, una despre victorie.

In ziua in care tot palatul meu de printesa s-a prabusit a fost pentru prima data cand nu am mai simtit nimic. Nimic altceva decat o cadere in gol intr-o gaura neagra ce ma inghitea si impotriva careia nu aveam cum sa lupt si nici nu voiam.

Si am cazut... cateva luni... zi dupa zi, nu simteam altceva decat gol. Nu mai speram la nimic. Ma lasam pur si simplu sa cad asteptand cu rabdare izbirea de finalul gaurii.

Zile negre... multe zile negre si intunecate. Pana cand, ca o mana luminata, un caiet cu coperti ingalbenite m-a ridicat si am inceput timid si temator sa zbor. Mai intai, doar incercam sa invat cum sa-mi intind aripile. Citeam si reciteam din acel caiet fiecare rand, fiecare litera, fiecare sunet ce imi iesea dintre buze era o noua bataie din aripi.

De fiecare data cand ajungeam la final si trebuia sa inchid caietul, ma intorceam la prima pagina si incepeam din nou sa citesc cu aceeasi sete ca si cand ar fi fost prima data. Si intr-o alta zi, mi-a venit ideea. Si daca as incerca si eu sa fac asta? Si daca cineva ar putea simti ca zboara daca ar citi cuvinte scrise de mine?

Si am scris. Scriam ca un copil. Incercam mereu sa compar cu ceea ce citisem si mereu eram dezamagita. La o vreme, gasisem pe cineva care imi ascultase povestea si care nu numai citea ceea ce scriam ci el insasi isi pastra cuvintele intre coperti de caiete.

Si asa am capatat incredere.

Mai apoi, toate cuvintele pe care le asternusem au fost judecate. Aspru analizate si judecate cu asprime. Si m-am oprit din scris. Incercam sa vorbesc. Sa exprim verbal ceea ce se nastea in capsorul meu inca dezorientat de ceea ce se petrecea in jurul meu. Incercam sa ma exprim de fiecare data cu entuziasm si mereu eram pusa la pamant de ceea ce consideram atunci ca fiind maturitate excesiva si dominare mentala abuziva.

Mi se spunea mereu sa tac si sa nu indraznesc sa imi spun parerile pentru ca nu sunt importante si ca nu conteaza. Ca trebuia sa fiu majora ca cineva sa ma bage in seama si ca pana atunci, nu am nici un drept. Si cu toate astea mi-am dat dreptul acesta. Pentru ca nimeni nu putea sa ma opreasca din scris.

De-a lungul timpului, am inteles ca daca lucrurile sunt scrise concret si oricine le poate intelege, mereu voi fi criticata pentru concret si esenta pe care incercam sa o exprim se pierdea in realitate. Si nu asta voiam. Nu acesta era rezultatul pe care l-am dorit cu atata ardoare. Asa ca am inceput sa scriu povesti. Povesti adevarate cu flori pe post de personaje, cu ingeri si demoni, cu iubire si pasiune.

Si asta m-a salvat in mai multe moduri decat credeam capot fi salvata. Incercam sa ridic mereu stacheta mai sus si mai sus si sa fiu din ce in ce mai buna. Sa imi fac mesajul inteles de toata lumea fara sa las cititorii sa se piarda in lucruri concrete si oameni a caror fata o cunosteau cei ce citeau.

Cand am ajuns insfarsit in ziua cea mare, ziua in care aveam insfarsit dreptul sa vorbesc, am facut-o asa cum am stiut mai bine! Prin scris. Cand am tinut intre maini copertile acelea alb-negru lucioase si mi-am vazut numele scris pe ele, am stiut ca un asemenea sentiment nu se compara cu nimic din lumea asta. Si asta mi-a dat curaj.

Reusisem sa vorbesc insfarsit! Sa spun exact ceea ce voiam si exact in modul in care voiam!

Cel mai impresionant a fost sa vad cum intr-adevar oamenii se schimba in fata poeziei. Si asta a fost ca o mangaiere calda, ca o imbratisare si ca o victorie pentru sufletul meu.

Poezia a facut parte din viata mea in vremea aceea. Azi face parte doar din sufletul meu pentru ca nu mai am condeiul care stia sa scrie poezie.

Si tot in perioada aceea am facut o promisiune. Una pe care mi-am facut-o mai mult mie decat persoanei care m-a sprijinit in tot timpul acesta. Ca nu ma voi opri acolo si ca voi scrie un roman. Un roman la care visez inca de cand am inceput sa scriu. O carte pe care cand o sa o am in maini o sa fie esenta sufletului meu indiferent de ceea ce vor crede ceilalti.

Si de aici ambitia...

Tin sa multumesc tuturor oamenilor care au sadit in mine aceasta ambitie cu rea vointa si cu buna vointa. Celor care nu credeau vreodata ca voi reusi sa fac ceva si celor care mereu m-au motivat sa merg mai departe cu pasiunea pe care o am pentru scris. Le multumesc in special celor care au incercat sa ma tina sub papucul lor si le spun un singur lucru: de sub papuc, lucrurile se invata de jos, dar cand te ridici incet si pui picatura cu picatura forta in a te ridica, ajungi sa creezi cu adevarat lucruri minunate.

Si da! Multumesc oamenilor care mi-au intins o foaie si un creion si care mi-au citit hartiile. Fara ei toate cuvintele ar fi ramas intr-o cutie de carton undeva sub un pat, alaturi de praf si de intuneric.

Ambitie... asta imi domina azi mintea...