Concediu de la viață

Viața mea e o călătorie. Una mai lungă decât aș fi crezut. O călătorie mare făcută din mii și mii de călătorii mai mici. Și nu doar la figurat ci și la propriu. Sunt doi ani de când bătătoresc cărările țării. Doi ani de când am plecat de-acasă simțindu-mă ca într-o vacanță, plină de speranțe, plină de vise, cu copilăria în bagaj și cu puterea în minte. Aveam dorințe. Dorințe de cunoaștere, de a reuși să arăt ceea ce pot, dorința imensă de a demonstra că nu sunt doar un copil cu câteva gânduri în plus.
Am plecat cu câteva haine în valiză și cam atât. Nu știam ce voi găsi și nici nu puteam să bănuiesc ceea ce urma să se întâmple. Nu știam că valiza și drumul vor deveni în timp un stil de viață. Așteptam cu nerăbdare noile călătorii, oamenii pe care îi descopeream, luptele pe care le duceam cu mine însămi și cu ceilalți pentru a demonstra că dincolo de un corp de 21 de ani se afla și o minte puțin mai bătrână.
Am plecat dintr-un univers sumbru. Un univers mental pe care singură mi-l creasem. Un fel de închisoare mentală și socială din care nu vedeam nici o scăpare. Poate tocmai de aceea provocarea de a lua țara în piept și la propriu și la figurat a venit ca un duș rece într-o zi toridă.

Doi ani mai tarziu, aceeași eu, o viziune cu totul și cu totul nouă asupra universului mental și sentimental. După doi ani realizez că natura încă mai reușește să mă surprindă oriunde aș fi. Mi-am făcut un obicei din a admira natura în drumurile mele. Schimbările lente de la munții ce-mi înconjurau "casa" la câmpia infinită în care începeam să mă simt ca o furnică.
Răsăriturile și apusurile aceluiași soare sunt atât de diferite din colțuri diferite ale țării, la fel cum și oamenii sunt atât de diferiți. E un mozaic întreg de oameni, fiecare cu sentimentele și resentimentele lor. Oameni pe care abia așteptam să îi cunosc și să îi cuceresc.
Încercam să găsesc oameni cu care să îmi pot împărți universul din minte. Oameni care să îmi pună la încercare toate convingerile, oameni care să mă învețe să învăț. M-am lovit de nepăsare, de lipsa de interes, de cruzime, de oameni care voiau cu orice preț să îmi demonstreze că mă pot domina chiar dacă nu i-am provocat niciodată cu adevărat.
Și am găsit. Oameni de atâtea feluri încât mi-a fost greu să țin pasul cu ei. În timp, mi-am îndosariat multe păreri, mi-am categorisit câteva genuri de oameni și înțelegeam pe zi ce trecea că nu căutam alți oameni, mă căutam pe mine în ei. Voiam cu toate forțele să găsesc pe cineva care să-mi semene, pe cineva care să nu mă facă să mă simt atât de departe în universul meu.
Și astfel am reușit să redescopăr lumea din jurul meu. M-am întors acasă de fiecare dată cu valiza mentală plină. Atât de plină încât abia o puteam aduce acasă. Ziua adunam în valiză, noaptea aranjam lucurile în ea.
Și au fost doi ani productivi. Doi ani extrem de plăcuți și plini de noi experiențe care m-au învățat nu numai cum să cresc ci și că am crescut mai mult decât am crezut că o voi face sau mai mult decât știam că pot să o fac.
Și am realizat într-un final că nu în ceilalți îmi voi găsi propriile lupte și experiențe, nu cu ceilalți oameni e greu să te lupți ci, așa cum spunea și Voltaire - "Cea mai înverșunată luptă este cu tine însuți! Te afli în ambele tabere!" - și am apucat să simt asta pe pielea mea.
A fost o luptă constantă cu mine însămi și pentru că azi realizez cât de multe bătălii am câștigat în acest război, îmi cer dreptul la concediu.
Vreau un concediu de la ceilalți si de la mine însămi. Un concediu în care Toate sertarele se închid și pentru câteva zile să nu mai conteze ce cred ceilalți, ce cred eu sau ce nu cred despre oameni și despre locuri. Un binemeritat concediu de la călătoria de autocunoaștere. Un concediu în care alții să mă cunoască pe mine.
Vă aștept pe plaja minții mele. Pe zi ce trece se luminează și se înfrumusețează din ce în ce mai mult.