Cumpăr zâmbete!

Cineva mi-a spus azi să zâmbesc.
N-am răspuns înapoi. Nici cu un zâmbet, nici cu o explicație, nici cu un gest. Am răspuns prin tăcere și doar un fel de oftat înăbușit. Am fost mult prea capturată de gânduri ca să mă pot gândi la cuvantul acela. Mă îngropasem în câteva gânduri agitate și îngrămădite în câteva minute pe care le aveam la dispoziție ca să tac. Sunt rare momentele, din ce în ce mai rare, în care avem timp să nu spunem nimic și doar să ascultăm.
Niciodată nu mi-a plăcut să vorbesc mult dar în ultima vreme nu am avut încotro. Munca își are rădăcinile în comunicare. Orice muncă, nu doar a mea. Și nu am fost un om sociabil, nu mă pot lăuda cu tone de prieteni, nu sunt niciodată prezentă la evenimentele importante din viața oamenilor. Dar în schimb mă pot lăuda cu faptul că toată acea tăcere acumulată își coace acum roadele și le pot culege cu drag.
Nu tac pentru că nu vreau să vorbesc ci tac pentru că vreau să ascult. În timp am realizat că oamenii au atât de multe de oferit dacă stai să îi asculți de undeva dintr-un colț în penumbră. Poate și pentru că am fost forțată să tac într-o vreme, am învățat să ascult în liniște. Și mai mult decât orice, ascultatul a facut din mine un om destul de interesant, zic eu.

Și ce e cel mai ciudat este că nu vorbele spuse de oameni te șochează ci de cele mai multe ori gesturile lor sunt cele mai grăitoare. Felul în care cineva își apără sau își dăruiește spațiul personal este cu adevărat interesant de observat. Se spune că oamenii de la țară au în jurul lor un spațiu personal mult mai mare decât oamenii de la oraș și este adevărat. Ei sunt genul de oameni care nu te ating ca să îți atragă atenția, care nu te întreabă mereu dacă "înțelegi?" ceea ce îți spune, care nu așteaptă mereu un răspuns tăcut la întrebarea "așa este?".
Oamenii de la oraș în schimb sunt cu mult mai darnici cu spațiul personal, poate și din cauza mediului în care trăiesc. Spațiul în care locuiești, ajunge să te influențeze vital și te trădează de cele mai multe ori. Oamenii de la oraș au undeva în urechi impregnată dorința de a se face remarcați prin orice metodă, mai ales când vine vorba de comunicare.
De unde poate și replica : "cine țipă mai tare primește microfonul." Interesant de observat sunt oamenii care te primesc cu căldură în brațele lor și sunt dispuși să împartă cu tine tot spațiul lor personal. Și asta pentru că au o energie debordantă pe care o pot împărți cu ceilalți. Căldura unui salut sau a unei strângeri de mână poate schimba felul în care privești un om.
Sunt multe tipuri de oameni și multe feluri de exprimare a personalităților. E greu să le conturezi pe toate și să reușești să le categorisești vreodată. Nu pretind că pot face asta și cred că nici cei mai buni psihologi nu o pot face cu precizie. Sunt poate o dovadă a acestui lucru. Am realizat că nici mie nu îmi place să mă încadreze cineva într-un stereotip. Nimănui nu îi place asta. Așa că am renunțat la ceea ce învățasem în liceu la orele de psihologie în favoarea practicii efective pe oameni.
Nu sunt decât un observator al oamenilor din jurul meu și atât. Pe urma observațiilor nu ajung niciodată la o concluzie pe care să o bat în cuie. Știu foarte bine, din propria experiență că oamenii te pot șoca si după ani și ani în care stai alături de ei. Și asta e cel mai greu. Să realizezi că ai greșit în ceea ce ai crezut despre un om.
Suntem unici. Nu avem stereotipuri. Nu ne încadrăm nicăieri. Fiecare e creatorul propriului său stil. Cel putin mental. Și dacă ne plac aceleași lucruri asta nu ne face să fim la fel. Punctele comune nu fac altceva decât să ne aducă împreună pentru a descoperi pe viitor că suntem atât de diferiți.
Dar cu toate astea, zâmbim la fel.
Acum câțiva ani, cumpăram zâmbete. Dădeam la schimb un ban. Un ban pentru fiecare om care îmi zâmbea înapoi. Multor oameni li se părea o tâmpenie fără rost însă pentru mine a fost un exercițiu foarte plăcut. Dacă reușești să smulgi un zâmbet până și de la un om trist sau îngândurat, e ca și cum ai vedea o rază de soare străpungând plapuma de nori de pe cer.
Mai am în cufărașul meu o mulțime de bănuți.
Vinde cineva un zâmbet?