Poftiți la teatru!

Căutăm fericirea! O afirmație pe baza căreia nimeni nu comentează niciodată. Nu am auzit pe nimeni să nege asta vreodată. Puțin dintre noi mai căutăm și fericirea altora ci mai degrabă ne aruncăm în lupte prostești și infinite pentru propria noastră fericire. Ne murdărim până la coate de orice lucru, gând, sentiment pentru fericirea noastră dar când vine vorba de altcineva devenim dintr-o dată delicați și vrem să ne punem mănuși, sau mai bine, încercăm să nu punem mâna deloc la căutare. Pe zi ce trece ajungem să ne comportăm din ce în ce mai mult precum animalele și din ce în ce mai puțin ca oamenii. Și nu spun asta ca o jignire a celorlalți ci mă includ în categoria asta. Analogia cu animalele vine din faptul că nu ne mai lăsăm sentimentele să ne copleșească. Până și câinii își arată afecțiunea față de stăpânii lor. Noi în schimb...
Ne ascundem gândurile și trăirile, experiențele și pasiunile, sexualitatea și temerile. Ne ascundem pe noi înșine și ne afișăm în fața societății cu măști. Măști care la un moment dat ajung să ne domine pentru că timpul pe care îl petrecem cu noi înșine începe să dispară încet încet. Ne lăsăm dominați de dorința de a părea ceva. Ceva ce credem noi că oamenii din jur vor să vadă. Suntem mereu la marginea unei scene și recităm un monolog pe care din păcate prea puțini îl mai aud pentru că începe să se asemene cu multe altele. Suntem diferiți și cu toate astea încercăm să ne integrăm prin încercarea de a ne contopi cu ceilalți. Suntem dispuși să fim ceea ce alții vor să vadă și să ne lăsăm pe noi înșine acasă în dulap. Culmea e că suntem atât de ipocriți încat spunem mereu că nu ne place să fim mințiți. Și totuși noi înșine mințim. Și nu mă refer la minciuni banale. Mă refer la faptul că nu ne dăm voie să plângem în public, că nu recunoaștem că ne e frică de ceva anume, că nu mai avem încredere în nimeni pentru a cere un sfat, că nu mai avem puterea să spunem "Te iubesc!" fără să ne simțim vulnerabili în fața celui care primește aceste cuvinte. Devenim lași. Lași și ipocriți. Și ce dacă plângem? Toți plângem, nu doar cei care o recunosc. Și ce dacă ne e teamă de viitor, de Dumnezeu, de animale, de iubire, de noi înșine? Cine nu s-a gândit niciodată la propriile temeri ar trebui să fie înfricoșat. Cine știe cu siguranță cum o sa îi fie viitorul? Cine poate garanta existența lui Dumnezeu? Cui nu îi e frică să aibă inima frântă? Sunt oameni care nu recunosc asta. Dar nu voi crede niciodată că există cineva atât de dur. Cineva care nu plânge, care nu are temeri, care se simte atât de sigur încât e dispus să sară din avion fără parașută. Și de ce nu recunoaștem? Pentru că ne temem că vom fi luați în batjocură, pentru că ne e teamă că cineva o să profite de ocazie și o să ne lovească atunci când nu ne așteptăm. Și culmea că nu cel care lovește e cel care câștigă, ci întotdeauna cel care este lovit. De ce? Pentru că a fi împăcat cu tine însuți e rolul pe care oricine vrea să îl joace o viață întreagă și atâta timp cât știi că din mâna ta, din faptele tale, din gândurile tale nu ai rănit pe nimeni, poți zâmbi cu ușurință în fața tragediei și chiar în fața morții. Cu toții vrem sinceritate, cu toții vrem iubire, cu toții vrem înțelegere. Asta ne face fericiți. Dar cine e dispus să iese de după cortină și să ajungă pe scenă fără măști? Oare nu primim ceea ce dăm? Oare oamenii nu reacționează la ceea ce le arătăm noi? Oare nu și noi la rândul nostru așteptăm ca alții să facă primul pas ca să avem și noi curaj să îl facem? Cineva trebuie să înceapă o nouă piesă de teatru. Cine va spune prima replică?