Minte-mă!

Ne place să credem despre noi că suntem buni. Dar suntem cu adevărat ceea ce spunem că suntem? Avem fiecare dintre noi o parte din Narcis, o parte care nu ne lasă mereu să ne vedem cu adevărat așa cum suntem, obiectiv, realist, credibil.
Suntem ceea ce văd ceilalți că suntem, nu ceea ce credem noi despre noi. De ce? Simplu! Pentru că ne raportăm mereu la societate. La ceea ce ne înconjoară. Oamenii din jurul nostru sunt cei care ne reflectă. Acționăm de multe ori fără să ne gândim cum percep ceilalți acele acțiuni. Cele mai multe dintre ele sunt inconștiente. Acele mici lucruri pe care nu le putem mima. Acele lucruri constante din personalitatea și caracterul nostru.
E adevărat că nu suntem întru totul ceea ce spun oamenii că suntem dar de cele mai multe ori impresia greșită și-o formează pentru că ne străduim prea mult să fim învăluiți de lucruri pe care credem noi că le-ar aprecia lumea.

Și dacă refuz să fiu așa? Dacă refuz să mă prefac? Dacă ies afară și strig în gura mare că suntem, în frunte cu mine, bineînteles, niște măscărici pe o scenă prea mare pentru atât de multe măști? Dacă le-aș spune în față tuturor că nu e nevoie să se prefacă, dacă le-as spune că orice om își pune măști și că trăim într-o lume plină de minciuni și falsități?
Ar începe să râdă... pentru că nu este nimeni capabil să recunoască asta chiar dacă știm prea bine că o facem cu toții.
Cu ce greșim? Ce e rău în folosirea măștilor?
Mai multe lucruri dar trei sunt mai importante și pălesc în fața celorlalte.
Unu: ne călcăm pe noi înșine în picioare și riscăm să ajungem să credem că noi suntem așa și nu măștile pe care le purtăm. Doi: ne transformăm în ceva ce nu suntem doar ca să fim acceptați de niște oameni care vor să fii fals. Da! Chiar vor! Vor să fie mințiți ca să poată să rămână în preajma ta. Trei: ne-am împământat frica - sau groaza chiar - că nimeni nu ne-ar accepta dacă ar vedea cum suntem cu adevărat.
Și așa este! Nimeni nu ne acceptă pentru ceea ce suntem. Ne accepta pentru măștile pe care le purtăm. Și o merităm. O merităm din plin pentru că preferăm să ne fie teamă și să ne închidem departe de noi înșine.
Și uite că mie nu mi-e frică!
Sunt așa cum sunt și dacă e cineva care nu e de acord cu asta, îmi pare bine! Pentru că asta înseamnă că nu m-am străduit să îi intru în grații omului respectiv. Și așa știu că cei ce-mi stau alături o fac pentru că apreciază ceea ce sunt cu adevărat.
În fond, ce drept avem să îi judecăm pe ceilalți? Cu ce drept ne credem superiori anumitor persoane? Oare nu ne lăsăm înșelați de măștile pe care le poartă?
Și tocmai din acest motiv voi crede mereu că oamenii mint dar pot alege oricând, asemenea mie, să spună adevărul!
Tu ai curajul să-mi spui adevărul?