Înainte de orice furtună sănătoasă, un calm incredibil se împrăștie încet în toată atmosfera. O liniște care cuprinde totul ca într-o îmbrățișare surdă. Norii se furișează abili pe cerul azur al zilei de vară și înainte să-ți dai seama ce se întâmplă, înainte să te bucuri că arșița se domolește, primii stropi de apă cristalină ating pământul. Auzi doar doi sau trei și crezi că nu poate să fie rău. Sunt doar câțiva picuri.
Îți vezi de treabă fără să bagi în seamă ce se întâmplă și când
îți întorci din nou privirea înspre geam îți dai seama că ropotele de apă vin de afară.
Ai văzut vreodată o furtuna din mijlocul ei? Ai văzut cum se împrăștie toate fulgerele în cele patru zări și cum norii curg pur și simplu spre pământ? O furtună puternică... poate e momentul perfect să ne dăm seama că oricât de mari ne credem și oricât de sus credem că am ajuns, norii vor fi mereu deasupra noastră și că natura însăși ne controlează când și cum vrea ea.
Și nu e valabil doar pentru natura de afara ci și pentru cea din interiorul nostru. Oamenii calmi sunt în general cei care izbucnesc cel mai tare pentru că sunt îmbrățișați de acel calm prea mult timp. Cu cât calmul durează mai mult, cu atât furtuna va fi mai puternică și înfricoșătoare.
La fel e și cu noi. Adunăm în noi supărări, nervi, agitație, stres... și le lăsăm să se adâncească în noi fără să vorbim despre lucrurile astea cu nimeni. De cele mai multe ori credem că suntem suficient de puternici pentru a ignora lucrurile astea. Din păcate, asemeni calmului de dinaintea furtunii, supărările și nervii, agitația și stresul se transformă în frustrări și temeri pe care nu le mai putem controla.
Și izbucnim. Încercăm să scoatem din noi tot ce am adunat de-a lungul timpului și modul în care facem asta e atât de diferit de la o persoană la alta. Unii dintre noi descărcăm frustrările în cuvinte scrise, alții în țipete și nervi, unii se descarcă pe alți oameni.
Alții în schimb, lasă ploaia să vină în fiecare zi. Unii știu să creeze echilibrul perfect și să combine arșița cu furtuna în așa fel încât nici una dintre ele să nu fie exagerată. Dar oare cât timp mai avem să stăm să ne analizăm și să acceptăm și calmul și furtuna în sufletele noastre? Oare ne mai dam timp pentru asta în secolul Vitezei?
Oare mai avem timp să admirăm furtunile naturii? Oare vrem să ne simțim mici în fața ei? Oare putem să acceptăm că suntem și mereu vom fi piese de puzzle pe care natura le așează când și cum vrea ea?
Eu las răspunsurile pe mai târziu și deschid geamul... tocmai începe spectacolul naturii...
Ceva ce nu vreau să ratez...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Ai ceva de spus? Spune aici!