Inocenta

INOCENT  -  Care nu face nici un rău; predispus să facă numai bine; curat la suflet; candid

Definita din dictionarul explicativ al limbii romane, ca deobicei, nu reuseste sa explice adevaratul sens al cuvantului. Daca ar fi dupa mine, as putea sa expun o gramada de lucruri despre inocenta.
Asa ca, o sa incep cu inceputul.

Ne nastem cu inocenta. Poate ca dintre toate, cea mai pura forma de inocenta e cea care domiua orice chip de copil. Suntem inconjurati de un norisor de puritate si nu suntem inca atinsi de realitatea care in timp ne cuprinde si ne alunga acel norisor. La inceput, inocenta ne este intretinuta de parinti si de rude, apoi, cand incepem sa intelegem cate ceva din acele sunete ciudate pe care le auzim iesind dintre buzele celor dragi, magia incepe sa dispara.Copiii dau din suflet, impart din suflet tot ce au, plang daca vor sa planga, rad cand simt fericirea si armonia in jurul lor. Nu intenstioneaza niciodata sa minta sau sa se ascunda. Si asta este extraodrinar.

Dupa ce crestem, pe masura ce anii trec, ne pierdem din ce in ce mai mult inocenta. Ajungem la gradinita, trecem prin ea usor si pastram o parte din norisor langa noi, apoi incepem scoala si odata cu asta, incepem sa ne comparam cu ceilalti, inevitabil...
Si de-aici, inocenta isi gaseste sfarsitul. Ceea ce odata era adorabil incepe sa devina o problema. Nu suntem mereu pregatiti pentru ceea ce ne asteapta. Nici un parinte nu va sti vreodata cum sa te invete sa nu fii naiv si nici un parinte nu te va indemna spre lucruri care ei stiu cu siguranta te vor rani. Asa ca ne vor indemna mereu sa punem la indoiala ceea ce auzim si sa fim mai rezervati in ceea ce priveste lumea din jurul nostru.
Mi-am pierdut inocenta mai devreme decat trebuia si din experientele acelea am inteles un lucru : niciodata nu poti avea incredere oarba in oamenii din jur, indiferent cine sunt ei. Daca pana la o varsta era in stare sa las in mainile altora ceea  ce sunt si ceea ce ma reprezinta, de la un moment dat nu am mai avut curajul sa fac asta.
De ce? Pentru ca nu toata lumea e dispusa sa "faca numai bine". Sau este dispusa dar sa faca bine pentru sine si nu pentru cei care sunt in jurul lor. De cele mai multe ori, binele nostru nu este si binele celorlalti. Si se pare ca din pacate, trebuie sa ajung sa spun ca egoismul incepe sa ne domine din ce in ce mai mult.
Pierdem inocenta in favoarea egoismului. Si intrigant este ca dupa toate astea ajungem la un moment dat sa dam piept cu dragostea. Dragostea care nu ar trebui sa cunoasca limitele egoismilui si in care inocenta trebuie sa fie debordanta.
Si o luam de la inceput.
Relatiile incep inocent. Defapt, relatiile frumoase incep inocent. Cu o privire timida aruncata pe ascuns, cateva cuvinte atent selectionate, gandite si rasgandite, apoi o seara romantica, o plimbare in parc, multa comunicare lipsita de orice egoism si multa multa daruire. Practic, la inceputul oricarei relatii te daruiesti dezinteresat. iti daruiesti sincer ceea ce esti, ceea ce crezi ca ai mai bun si speri pana la capat ca cealalta persoana o sa primeasca lucrurile asa cum ai vrut sa le trimiti spre ea.
La inceput, toate lucrurile sunt inocente. Prima atingere, prima imbratisare, primul sarut, prima seara de dragoste. Insa pe parcurs, pe masura ce relatia creste, uitam de acea inocenta si o dam la o parte si de data asta o facem pentru altceva: pentru personalitate si suprematie.
Merita oare sa ne pierdem inocenta? Si daca merita, pentru ce suntem dispusi sa o perdem?