Ploaie de ... nimicuri...

Ploua atat de mohorat de parca intreaga tristete a planetei s-a imprastiat peste cer. Ploua marunt, rece si cu rabdare. E asa de cateva saptamani. N-am mai vazut soarele parca de un an intreg si mi-e mereu frig. Un frig ce nu vine neaparat de afara. Ploua in gandurile mele cu imagini. Amintiri. Mici fragmente de sunet sau imagine mi se scurg din gand incet, ca si ploaia si imi uda tavanul albastru inchis acum de culoarea fumului de tigara.

Tavanul meu patat si impregnat cu fum... fumul mintii mele prea aglomerate si mereu insetata de ganduri, ganduri peste ganduri in piramide infinite. Mai trag un fum prelung din tigare si il las sa se imprastie in aerul cald din casa impreuna cu o mica tornada de ganduri.

Acum un an pe vremea asta ma pregateam de licenta. absurd sau nu, prin munca asidua si nu de invatare ci munca efectiva, cu oameni, cu cifre, cu statistici, cu ... multe multe masti puse una peste alta. Masti colectate cu grija in timp si purtate si raspurtate si care nu vor sa se toceasca niciodata. Acum un an jucam o multime de roluri...

Acum doi ani, tot pe vremea asta, visam la valurile inspumate ale marii, la rasarituri de soare atat de colorate si pline de viata. Si tot acum trei ani am cunoscut obisnuinta - obisnuinta cu natura noastra efemera. Obisnuinta cu moartea. Am cunoscut oameni care zambeau in fata mortii. Aveam mai putine masti, mai putina experienta, mai multa nehotarare si tot atat de multe temeri.

Acum trei ani, tot in iunie, visam cu speranta la un roman. La o intreaga nebunie de cuvinte ce abia asteptau sa se nasca. Cream intrigi, personaje, posibilitati, peisaje... Aveam in minte atat de multe idei incat nu credeam ca voi fi in stare sa le asez pe toate intr-o ordine logica. Acum trei ani am pus pixul pe hartie, mai exact stiloul, si am inceput sa conturez un univers minunat.

Acum patru ani , undeva in iulie, incercam sa aplic teoria invatata de-a lungul vremii despre oameni. Incercam sa inteleg de ce nu pot intra in lumea adolescentului normal. Tot in aceeasi perioada imi luasem insfarsit viata in maini dupa un sir lung de ani in care asteptarea devenise cel mai mare dusman al meu...

Acum aproape trei ani incepusem incet dar sigur sa inteleg ca si copilaria se termina la un moment dat, chiar daca nu e usor sa te desprinzi de copilul din tine. Intelegeam ca exista perioade in care inveti si perioade in care aplici ceea ce ai invatat.

Acum doi ani ma pierdusem pe mine insami. E o senzatie pe care oricat as fi incercat nu puteam sa mi-o explic. Ma implicasem atat de mult in realitatea care ma inconjura, in responsabilitatile pe care singura mi le asumasem, incat am facut sacrificiul pe care nu as fi vrut sa il fac niciodata: sa ma opresc din scris.

Acum un an scriam din nou. Nu credeam ca ma pierdusem atat de departe si mi-am dedicat timp pentru asta. Voiam cu disperare sa ma regasesc. Acum un an umpleam pagini de jurnal cu o viteza de invidiat ca si cand incercam sa-mi revars toate gandurile unui an intreg intr-o singura zi. Acum un an mi-am regasit scrisul, esenta din care m-am creat. Mi-am regasit sprijinul pe care l-am avut mereu si pe care l-am parasit cu greu.

Si de-atunci nu l-am mai pierdut.

Si iubesc lucrul asta. Iubesc faptul ca pot sa ma uit in urma si sa spun cu usurinta: nu ma voi uita niciodata. Si daca voi mai avea vreodata senzatia ca m-am lasat in urma, deschid cutia de pantofi si scot de acolo toate paginile ingalbenite care sunt pline de mine.

Si daca azi ploua... ei bine... are cine sa ma insoteasca la o tigare si ore in sir de povesti.

Mici nimicuri... din cutia de pantofi...