Cine cunoaște adevărata natură a uitării? Cine știe exact cum funcționează ea? De ce unele lucruri ne ies din memorie chiar dacă ne străduim să le ținem în mintea noastră pentru totdeauna, iar altele ne rămân lipite de gânduri chiar dacă ne prefacem că le-am uitat?
De ce nu putem uita ceea ce ne doare? De ce nu ne putem bucura mereu de momentele frumoase pe care le-am trăit? Și poate că până la urmă uitarea nu e o problemă... uitarea trecutului cu totul. Putem uita. Suntem oameni și nu ne putem folosi de întreaga capacitate a creierului nostru dar vreau să cred cu tot dinadinsul că sufletul nostru va rămâne mereu cel care nu-și va găsi niciodată uitarea. Mintea poate uita o mulțime de lucruri...
bune sau rele, dar înăuntrul nostru toate cele uitate își fac loc și se așează în rafturi așteptând ca noi să le ștergem de praf la un moment dat.
M-am împăcat cu uitarea. Și nu pentru că aș fi vrut ci pentru că în fața ei nu rămâne nimeni să câștige. Cu o singură excepție, bineînțeles. Mereu există câte o excepție de la orice. Eu mi-am creat propria excepție. Propria asigurare că lucrurile pe care vreau să le păstrez vor rămâne mereu acolo, undeva și că oricând voi putea să mă întorc la ele.
Cuvintele nu le poate șterge uitarea, și nici creierul, ci numai timpul. Timpul cu care mă lupt în continuare. Timpul care vrea să roadă frază cu frază din asigurarea mea. Și spre fericirea mea, oricât s-ar strădui, nu mă poate învinge!
Azi, îi zâmbesc timpului în nas și îi spun : "Până la urmă, tot eu câștig!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Ai ceva de spus? Spune aici!