Mă vând! Cine mă cumpără?

În țara orbilor, chiorul e împărat. Am văzut de ceva vreme un film care m-a pus puțin pe gânduri. In time îi spune și chiar dacă acțiunea nu e nici pe departe atât de impresionantă cum aș fi crezut, idea de bază e genială. Filmul arată cum lumea muncește pentru timp și plătește cu el tot ce vrea să cumpere. Adică, literalmente cu timp. Personajele aveau un ceas afișat pe piele care număra, spre disperarea multora, secundele pe care le mai aveau de trăit. Ei bine, e de gândit aspectul acesta. Până la urmă nu e tocmai SCIENCE FICTION acțiunea filmului așa cum am crezut la început. Am stat zilele trecute și m-am gândit mai mult la filmul acesta pentru că am realizat că după 15 ore de muncă din care vreo 8 de condus am picat obosită din picioare direct în pat și nu am mai fost în stare să mă ridic de acolo 12 ore.
Asta se întâmpla ieri. Motiv pentru care nu am apucat să mai scriu. Azi dimineață, cu greu, m-am ridicat din pat și m-am urcat din nou în mașină. Cu mintea mai limpede și mult mai odihnită am avut timp să îmi așez răftulețele din minte. Mă gândeam dacă merită oboseala. Dacă merită timpul lucrat. Și mi-a venit în minte filmul. Am realizat că mă vând. Ne vindem cu toții! Vindem orele din viața noastră, 8 sau mai multe pe zi, 5 sau mai multe zile pe săptămână, 21 sau mai multe zile pe lună, 12 luni pe an. Și le vindem pe bani! Bani cu care încercăm să ne cumpărăm viața înapoi. Viața pe care o dedicăm din nou muncii. Evident, nu vorbesc despre cei care au bani să-i întoarcă cu lopata sau care au atât de mulți bani încât să trăiască încă 5 generații după ei. Vorbesc despre majoritatea zdrobitoare, nu din România ci din întreaga lume. Oameni care depind cu disperare de un serviciu. Oameni care își doresc să muncească și nu au unde. Nu vreau să vorbesc urât despre oamenii cu bani, cu MULȚI bani, pentru că până la urmă au făcut ei ceva ca să îi țină în bănci, în portofele sau în buzunare. Există și oameni cu bani care știu să îi prețuiască și știu să își oprească apetitul pentru ei la un moment-dat. Nu generalizez. Vorbesc despre cei care ne străduim zi de zi să ducem o viață mai bună și care muncim cu greu pentru asta. Cei care știm că mărcile costă mai mulți bani decât materialul din care sunt făcute hainele sau accesoriile sau încălțămintea. Noi ne vindem celor care au să ne dea. Bani la schimb pentru timp. Echitabil? Unii spun că da, alții că nu. Eu spun că trebuie să existe o limită. O limită până la care suntem dispuși să ne vindem. O limită până la care avem voie să dăm timp pentru bani. Trebuie să învățăm să ne valorificam pe noi înșine. Și ce bine că sufletul nu se poate vinde și nu se poate cumpăra. Măcar așa putem menține un echilibru între ceea ce vindem și ceea ce ținem mereu pentru noi. În ciuda a ceea ce crede lumea, vreau să cred că nu suntem dispuși să ne vindem și sufletul. Vreau să cred că îl dăm pe gratis celor care știu să îl aprecieze. Vreau să cred că oricât de obosiți și supărați suntem avem puterea de a lăsa o rază de suflet să se oglindească în ceilalți. Altfel nu ar fi corect. Așa cum merită să dăm ore pentru bani, de ce să nu dăm ore și pentru fapte bune. Faptul că suntem obosiți de muncă justifică nepăsarea noastră față de suferința altora? NU! Categoric nu! Încep să descopăr o nouă lume. O lume în care oamenii nu vor de la mine ore pentru bani, ci ore pentru suflet. Găsesc oameni care își pun părți din suflet în palmă și le oferă în speranța că e cineva e acolo ca să le prindă și să nu le lase să se împrăștie fără scop într-o lume goală. Descopăr că sunt oameni care au nevoie mai mult decât mine de timpul meu, și că timpul pe care îl dau pentru sufletul altcuiva e la fel de prețios pentru mine cum este și pentru cealaltă persoană. Și după o altă zi de muncă, alte câteva ore în care mi-am vândut orele pentru bani, anunț cu mândrie că ofer ore pentru suflet. Gratuit și cu drag!