Semn de întrebare!

Când suntem mici ne întrebăm mereu părinții tot soiul de lucruri. De cele mai multe ori lucruri minore pentru ei dar pentru noi sunt de o importanță vitală. Apoi creștem și ne întrebăm profesorii diverse lucruri. Procesul de învățare presupune un mecanism de întrebare - răspuns foarte bine uns. Și așa ajungem să învățăm unele lucruri și să ni le însușim pentru ca mai apoi să le împărtășim cu ceilalți așa cum și ei la rândul lor au făcut-o.
Întrebări sunt pe pământ mai multe decât
grăunțe de nisip pe o întreagă plajă. Asta nu înseamnă că toate au un răspuns. Filosofia se naște din întrebări. Fără ele filosofia nu există. Pe parcurs învățăm, sau cel puțin așa ar trebui, că o întrebare bine pusă valorează mai mult decât mii de răspunsuri.
În timp, odată cu vârsta, ajungem să găsim din ce în ce mai multe întrebări și din ce în ce mai puține răspunsuri. Ajungem să devenim conștienți de unele dileme pe care nimeni nu le-a rezolvat. Dileme la fel de vechi precum umanitatea.
Există Dumnezeu? Ce este binele absolut? Ce ne rezervă viitorul? Ce se întâmplă după ce murim? Există viață după moarte?
O parte din întrebări ajung să ne bântuie o vreme și apoi găsim câteva răspunsuri care să ni se potrivească fără să avem vreodată certitudinea că sunt cele corecte. Ne dezvoltăm un sistem de valori după care încercăm să ne ghidăm de-a lungul vieții și care de multe orii e pus la încercare.
Din cauza întrebărilor altor oameni.
Și comunicarea se bazează pe întrebări și răspunsuri. Întrebăm și aflăm răspunsuri pe care le acceptăm sau nu. Liberul arbitru ne lasă să acceptăm sau nu răspunsurile celorlalți la ceea ce am întrebat. Avem puterea de a selecta din imensitatea de răspunsuri care ne sunt adresate, cele care se adaptează la imaginea pe care ne-am făcut-o despre valori și societate, religie și psihologie.
De multe ori suntem provocați să ne justificăm răspunsurile. Un joc al „De ce? - urilor„ din care se nasc noi valori și căi comune între oameni. Ne justificăm răspunsurile și acțiunile în fața oamenilor pentru că de cele mai multe ori, o tăcere nu mai valorează nimic.
Dar oare justificarea fiecărui lucru pe care îl facem să spunem, într-o relație, e oare cel mai bun lucru? Întrebările au într-adevăr un scop pozitiv până la un moment dat dar pot ajunge să denote mai mult decât curiozitate sau dorință de comunicare : NEÎNCREDERE!
Suntem oare nevoiți să ne justificăm fiecare pas pe care îl facem? Poate o relație sănătoasă să se construiască pe justificări? Ar trebui să se bazeze pe asta?