Pantofi negri pentru rochie albă

Fericirea se împarte la doi. Sau, după părerile altora, se înmulțește cu doi. Când? Din ziua în care spui DA! în fața stării civile, în fața preotului și în fața oamenilor prezenți: părinți, frați, surori, martori și așa mai departe. Nu o să pot uita niciodată fraza pe care am învățat-o la educație civică în școala generală : căsătoria este celula de bază a societății. Și totuși, după atâta vreme stau și mă gândesc. Oare nu oamenii sunt celula de bază a societății? Ce deosebește un om singur de un om căsătorit? Oare cei doi oameni căsătoriți nu sunt și ei indivizi la rândul lor? Oare faptul că împart o casă și se numesc rude din momentul în care au semnat niște acte și au spus DA! le da drepturi în plus și le șterge individualitatea și personalitatea? Eu vreau să cred că nu! Vreau să cred că cei care optează să spună acel DA! o fac pentru că indiferent de acte sau de martori sau de familie, cred cu tărie în ei înșiși dar mai ales în relația pe care au construit-o de-a lungul timpului. Vreau să cred că acel moment în care semnezi acel act, o faci pentru că vrei să tragi o concluzie după o perioadă în care ai adunat sentimente.
Ca și când ai începe să construiești o casă și când ai terminat, pui un covoraș la intrare pe care scrie "Bine ați venit!" Căsătoria ca o concluzie, ca o esență a ceea ce construim și a ceea ce simțim este poate cel mai fericit moment din viața unui om. Este momentul în care îi spui indirect unui om ca de-atunci, toată viața ta e și în mâinile sale nu numai în ale tale. Nu pot decât să intuiesc sentimentele din acel moment. Să le citesc pe chipurile celor care fac pasul acesta. Și nu pot decât să le admir dedicarea și încrederea cu care pășesc în fața societății și în fața lui Dumnezeu. E o zi minunată. O zi pe care o să o păstrezi în minte și mai ales în suflet o viață întreagă. O zi pe care dacă ești sigur că nu o să o repeți, te va reprezenta mulți ani, poate toată viața. Când deschizi albumul cu fotografii și îți vezi chipul radiind de fericire după 10,20,30 de ani... ei bine, asta cred că e ceva la care speră toată lumea. Și cu toate astea, cu toate că mi se par magice momentele unei căsătorii, mi se par incredibile experiențele unei vieți în doi, oricât aș încerca, nu reușesc să mă văd trăind o astfel de experiență. Nu mă văd în rochie albă stând în fața altarului, nu mă văd furată și adusă înapoi la mire, nu mă văd între invitați și mulțumind pentru urarea de "Casă de piatră!". Motivul? Poate că îmi caut justificări pentru teama de a lua o decizie finală, dar pur și simplu nu simt nevoia să fac acest angajament față de nimeni. Oricât de egoist și trist ar putea suna pentru unii. Sunt tânără încă, am timp suficient pentru decizia asta. Nu vreau o concluzie a sentimentelor mele pentru că nu am una încă. În mozaicul sufletului meu sunt atât de multe culori încât ar fi absurd să renunț la ele pentru una singură până când nu o să pot spune cu mâna pe inimă și cât se poate de sincer că dintre toate, doar una este cea care îmi place! Mai întâi vreau să știu că mi-am atins limitele în toate lucrurile, că am certitudini despre mine însămi și despre ceea ce pot face, vreau să știu că am atins culmile vieții de una singură înainte să urc pe vârfurile vieții în doi. O viață în doi e mai mult decât o zi în care rochia albă se asortează cu pantofii negri. Începutul unei vieți în doi e ca o deschidere de ușă spre un nou univers care abia așteaptă să fie cunoscut. E un salt într-o lume în care nimeni nu știe cum va ateriza până la sfârșit. Viața în doi e o provocare pe care încă nu mă simt în stare să o accept. Așa că închid dulapul imaginar și mai las rochia și pantofii la păstrat o perioadă...